Ţinutul bufonilor

Mai sînt cîteva zile şi vom ţine în mînă coada
unui mileniu şi embrionul altuia care s-a şi postat?
Cîte capete de himere au scăpat de sub laba leului?
Aiurea! Hotare pragmatice, i-aţi umilit pe măsurătorii
de timp şi pe travestiţi: e o mizerie să măsori necorporalul!
Aşa într-o noapte să treci dintr-un mileniu în altul:
o idee de-a gata! Capete pătrate de bigoţi şi mesageri
ai convenţiei, vieţuitori după scheme şi fixuri, numărători
de secunde, furnici inocente şi fără de trup căutîndu-şi trupul
şi numele, prin case-cutii, casete, compartimente, prin faguri
cu elixir de borhot. Bieţii mîntuitori ai prospectelor se năruie
ordonat. Se moare de atîtea ori, unii de două ori, alţii de trei
ori. Cînd gura-i o pungă de bazaconii, o bucată de carne
care emite celor flămînzî glume-n doi peri, loviţi mai jos de
stomac, întorşi pe dos, sătui înfometaţi aplaudînd pîinea
cu unt, castelele de nisip, păguboşi păcăliţi, salariaţi,
stocaţi, prinşi de nas, cocoţaţi, aventuroşi de trei lulele,
vă cade inima prin trup în jos în stomac şi mai jos
pînă pe bombeu. Culegeţi inima voastră căzută printre picioare!

Mai-Mîhniţi decît copacii cu rădăcinile în aer, treziţi-vă
din somn, din leneşe dormitoare! Mila să vă ocrotească.
Coborîrea la rugăciune să vă întremeze, inamici ai propriei
înălţări, salvaţi-vă! Ştergeţi cu limba şi dinţii vorbele scrise
pe foi maculate!
Păşiţi pe deasupra pămîntului mai demni decît păpădia.
Biciuiţi de pragma. Cununaţi cu dobînditul, înghiţiţi
de acel dobîndit. Şovăi cu speranţă, mi-i teamă că veţi fi
posedaţi de maxilarele unei brize, de capcanele umbrei,
de marele stomac al unui fir de pulbere.
Somnul traversează muşchii încordaţi. Corpul unui ghepard
e mai uşor decît sufletul unei furnici. Întunericul transportă
timpul fără de greutate. Cu trăsura Lautréamont inspectează
organizaţiile poeticeşti, aruncă avertismente, un Achtung, felii
de crocodil. Platformele căruţaşilor le duc spre aurora boreală.
Colacii de salvare fisuraţi de spuma oceanului viclean
Pare ceremonie şi de fapt e o tîrîre spre chaos! Mereu
cu ochii în pămînt, privind mai mult la bocanci decît la
corăbiile norilor. Mai ascunşi decît ploile şi ninsorile
dinlăuntrul gîndului care se plimbă prin trup
într-o ambarcaţiune necorporală.

De amărăciunea batjocoritului s-au molipsit şi pietrele.
Să fie goale şi false pietrele dacă nu-şi cunosc numele?
Loveşte-le şi auzi glasul lor umil dar definitiv!
Ai fi neghiob de crezi în nimicnicia lor. Mai lesne să grăieşti
de ceea ce nu ştii, să faci o hartă a beznei.
Cu uşurinţa cu care peştii înghit secundele, hrană puţină
şi atît de hrănitoare.
Îndîrjită-i viaţa chiar în fiinţele cele mai plăpînde
şi mai nevolnice.
Cum? Să fii doar jucăria unui pendul? Sau exemplarul
unui surîs al jucăriei mecanice? Oare n-am dovedit imperiul
ţipătului human? Locuim doar o frunză mai firavă decît umbra
unui oftat?
Cît zgomotul unui fir de pulbere căzînd, atît să fi fost
strigătul de salvare al înecatului? Ce primejdii repetate
te-au făcut mai josnic decît vînzătorul de oameni?
Înveşmîntat cu droaie de accesorii, preanăucit, numerotat,
clasat, încolonat, ordonat, înseriat. Sătul de a fi identificat.
Chiar aşa? Un răţoi căpăţînos, nu precupeţeşte să-şi caute
un loc în calendarul ateu! Nu poate să-l găsească şi tremură
ordonat, încolonat. Sfidează din propria nimicnicie, darmite
să sfideze îngheţul şi trauma, zilele nefaste, spornica căutare
a ospăţului anonim, gamela. O boare răscoleşte
această fotografie, vestmintele intră în carne şi rămîi
gol-goluţ!
„Şi tot nu vrei să te lecuieşti de frînghiile pămîntene care te ţin,
şi să fii flacăra care se desparte de trunchiul arzînd. Ţepos
şi băţos, rîd de tine cîrtiţele şi vreascurile dacă nu cobori
la rugăciune în cămaşa de in. Pilda lui Ghilgameş de a fi
mai mult decît om, îţi pare încă o bufonerie.”
Dacă tu ne priveşti doar ca într-un uter, născuţi şi încă
nenăscuţi pe deplin, abia ieşiţi dintre picioare, cum vrei
tu ca pildele să ţi le împărtăşim? Oare nu-i o batjocoră
cînd nu ne iei ce vom fi şi cînd aşchia îndoielii
pe gît ne-o bagi cu de-a sila? Oare nu şi păcatele sînt
ale omului? Să fim mai arătoşi decît sîntem? Nu cumva
chiar prin toleranţă ne umileşti? Ce histrion ne-a băgat
sub fese un scaun de ceară care se topeşte?
Întins abia pe o aşchie de timp şi totuşi sfidînd
cu radicalism!

Cu puţină mahorcă şi oarece ruble s-a confecţionat
o uniformă de bolşevic sadea. Oare cîţi va făta
iepuroaica umflată? Nici o fără-de-lege nu te întunecă,
nici o tonă de batjocură nu te clinteşte. Rezişti
chiar şi fără speranţă. O mînă incisivă îţi răscoleşte
organele şi tot mărşăluieşti împotriva vîntului
pe o cărare avertizată de atîtea obstacole. Chiar
şi în pierderi străluceşti ca un învingător, deasupra
suferinţei te distrezi – sarcasm sau pierdere a minţii? –
ele-s împreună precum fiara şi oglinda care prinde fiara
şi o ucide. Rădăcina copacilor sălbatici se sacrifică
pentru trupul copacului de deasupra ţărînii. Uriaş al piticilor
printre furnici, pitic printre elefanţi, cu fiecare zi
îţi mai creşte un ochi. O cărare către vedenie. Fără
să-ţi pese dormi pe spatele unui ghepard. Ai pus
palma în fund şi aştepţi cu lene să fii fecundat.
Un porc mistreţ spintecat traversează pajiştea tunsă
de sabia întunericului. Nu se vede decît jumătatea ta de om,
cealaltă jumătate nimeni n-o vede.
Tu crezi că viaţa-i doar un prilej? Cu ce hăţuri opreşti
primejdia care bate la uşă?
Răsfoind printre hîrtii vechi şi scrisori, printre chitanţe
şi acte de moştenire veşnică şi prin jurăminte
de credinţă, răsar din plămînul lor ţipete găunoase, răni
fără sînge, trucurile celor trei sute de vorbe convenţionale.
Cîtă suferinţă chiar şi pentru acele improvizaţii
Bătăile violente în uşa unui surd. Case de sub pămînt,
ce preţ nemăsurat plătiţi pentru o manta himerică
purtată provizoriu! Cîte primejdii ca să lustruieşti
un fir de nisip. Şi ce insistenţe nemăsurate pentru bucuriile
mărunte. Trişti culegători ai fructelor răscoapte,
aţi întîrziat! Oricum abandonul ar fi o ruşine chiar
pentru o libelulă. Ia daţi-vă deoparte să se fotografieze
şi să se filmeze miezul de noapte şi ţipătul din gîtlejul
ghepardului în rut.

De ce te grăbeşti? Unde fugi tu deşănţat fără să cauţi
izvorul nervilor tăi bîntuiţi de frica salvării? Pe cîte
unul ne culege şi ne loveşte în cap sau pe toţi laolaltă?
Cum tresăriţi la orice năzbîtie şi nu vă arătaţi faţa aspră
de mărşăluitori? Şi nu cumva calendare ateee vă dau viaţa
peste cap, servitori ai propriei umilinţe? Şi nu cumva
porţi o viaţă împrumutată de la unchi şi mătuşi,
moştenind odată cu acareturile şi sufletul epigonic
împins cu de-a-sila în şira spinării? Ni-s de-a gata
pînă şi umbrele care ne însoţesc! Obsedaţi de o ştafetă
sau pe apucate?
Copii căzuţi dintr-un pat misteric, aruncaţi în luptă
de-a valma, repede echipaţi în soldaţi pe un front rapace,
aşteptaţi de isolde şi penelope. Alături cei cu mutre
de cîrpe: luaţi în rîs de caii pe care-i călăriţi! ce puţine-s
trofeele din mîinile voastre, nişte mănuşi de fum.
Biet mesager al altor mesageri, vînt care-şi împrăştie
nervii, asta ai învăţat de prin cărţi la colegiu
şi-ai fost înşelat şi n-ai fost înşelat, că, vezi bine,
se leagă cele ce-ţi par potrivnice.
Ce tot spune nenea
la sfîrşitul acestui mileniu
de-şi frînge degetele pe scula lui de jazzman
ca şi cum s-ar apăra de ţipătul unui şacal?
Răsfoieşte nenea jurnalele şi adoarme cu ele
pe nas chiar la pagina unde-s trădările de frate.
Pufăie şi toţi nepoţii rîd: „Nenea s-a machit!”
Tanti s-apleacă şi-l prinde de nas. Puberii rid
din generaţie în generaţie: „veniţi, tanti s-a aplecat
să-l trezească pe nenea şi i se văd gogoşarii, chiloţii!”
Cînd s-o trezi nenea o să pleznească o reclamaţie: „Dacă
n-aveţi cerneală, scrieţi cu bere, cu vin roşu, cu sînge!
Chiar sub geamul lui Swift v-aţi găsit voi s-o faceţi
de oaie?”
„Voi nu vedeţi că nenea citeşte politică? Voi nu vedeţi
că nenea a murit prin somn, de spaimă, cu jurnalul pe ochi?
Veniţi să-i facem testamentul, puneţi toţi degetul
că toţi sînteţi săraci...”
În odaia de alături pruncii ţipă: „Tanti, a născut mama!”
„Păi, de unde ştiţi voi?” „Păi, pe noi ne-a născut!”
În aceeaşi zi se naşte, înfloreşte şi cade imperiul!
Cine sînteţi voi? „Vinovaţii!” Şi ce vreţi voi?

„Să intrăm în gura lupului.” „Dar nu încăpeţi toţi! De ce
nu i-au trimis pe alţii?” „N-au fost vinovaţi! Sîntem
amestecaţi!” Servitori ai angoasei, scrieţi repede pe muchia
colii! Şi prin întuneric îşi scrie sieşi o scrisoare
de avertizare: „După ce pater a murit, trei zile am fost
sigur că va învia, cu toate că au scos multe din el, dar
mărunţişurile astea de organe le credeam fleacuri amărîte,
caraghioase – Sînt lucruri evidente de care nu-s sigur
pe măsura evidenţei lor. Numai urechile de ateu nu aud
silaba unui cariu pocnind prin lemnul putred. Clipă de clipă
pipăi mişcarea copacului care creşte şi ea se lasă pipăită.
Of, ţinut ai Comicologiei, morţii rîd pe săturate! Cei vii
cum vor să-i întreacă!”
Presimţi timpul care a trecut ca şi cum el ar veni?
Cum de singur îţi priveşti chiar clipa naşterii tale?
Ce onoare pentru un narcis nătîng! Privind prin ochiul de
furnică, inima i-o vezi măreaţă. Poţi vedea acolo lanul
expiraţiilor şi inspiraţiilor foşnind ca frunzele iadului?
Cîţi capsomani, jumuliţi şi putori îşi poartă în pungi sufletul?
Dacă te înveţi cu obiceiuri care-ţi depăşesc vîrsta, eşti
sigur că nu vei capota? Ce primejdii par să coacă în taină
bieţii învinşi vroind să-şi ia revanşa? Două cuvinte porno
se excită pe zidurile instituţiilor reci... pe cine au ales
dacă a învins cel mai bun dintre parşivi?
Pizmaş caiac purtîndu-i pe neghiobi se îndreaptă spre pieptul
uman. Exilul unei zile nefaste, de la cap la coadă, umple o pădure
de sînge pînă la vîrful ultimilor crengi. În zadar rădăcinile
ascunse pot salva... În zadar întorci orologiul înghiţit
de gura nopţii fără de capăt. Capsomanul corect, sigur pe sine
şi cu obiceiuri respectabile, poate ucide elefantul
doar cu trei linguriţe de vitriol. Cu o capcană de cîţiva lei
poate captura un ghepard, cu zece grame de şiretenie
îţi poate întoarce viaţa pe dos. Pui urbea la respect
cu un Gordini proaspăt ca zăpada? Sub lupa Domnului
Aristofan, domnului Dinu Păturică i se văd maţele şi alte
organe toate în formă de şoareci. În inima-i mare de vită
patru şobolani împing cu dinţii globulele: „noi nu ştim
că sîntem şobolani, sîntem sclavi hăituiţi, funcţionari
fără cap, sîntem tîmpiţi, vai de şobolănimea noastră!”

Te dor nervii şi lumea o urăşti ca pe o capcană şi
totuşi ochii spre slavă-i arunci. Să-ţi intre bine în cap:
orice clipă poate fi a salvării! Crede asta şi gîndacul
prostănac şi obositul încheietor de pluton... cu cîntec
înainte, marş... „Mult iubea el măicuţa Rusie în furie,
Spală-te cu cisterne de acid şi ia-o de la capăt,
aruncă peste bord sîngele rău,
pămîntul nu-i o ţară de canalii,
eşti pe o pajişte de mărar!
Eşti fericit în cămaşa de in şi vîntul haihui
e legea ta cea mai sfîntă,
ţi-i plin pînă şi golul, mai există o şansă
Şi urlu: nu sînt bastard!”
Cum grăieşti tu cu un enoriaş care-i mort de-a binelea?
Acolo trebuie să-ţi muşti mîinile ca să te încălzeşti
puţin. Ce crezare ai că vei fi auzit în Casa Deşertului?
Poate fi o cărare nevăzută ce leagă un grai mai sus de grai.
Iubite Domnule Swift, dacă ar fi să acoperim cu o cîrpă
enormă sîngele curs din ochii unui gulliver, ea s-ar îmbiba
întruna prin metropole şi cătune, sufletul i s-ar scurge
prin coloana vertebrală, pe bocanci; Ar însemna să răscolesc
seninătatea de pe chipul Dumneavoastră împăcat cu mărunţişurile
hăituitoare, cît şi cu grija faţă de îndobitocirea voită sau
nevoită ce v-a trecut peste piept. Slugile, enoriaşii şi chiar
potentaţii – persoane simandicoase sau oameni creduli – şi-ar
pierde
cumpătul, le-ar cădea toate ţoalele de pe trup odată cu carnea
şi ar vărsa ocean de lacrimi depăşind creasta casei...
Cum ultima Dumneavoastră operă a fost epitaful pe care l-aţi scris
după moarte şi în care mărturiseaţi că necruţătoarea indignare
nu Vă mai poate sfîşia sufletul, rămîne doar să vă numesc
cu pseudonimul care din nevoie l-aţi luat, Bickerstaff, şi
cu oarecare aplecare spre ţinte milostive aţi binevoit
să compuneţi „îndreptări spre folosul slugilor”. În sfîrşit
se poate citi pe mutre disperarea şi frica şi-n colţul
gurii umbra umilinţei: pocăinţa cît un bob de chinină.
Dacă destinaţi spre ţinuturile îndepărtate
primim de la Dumneavoastră semne şi întrebări,
partea noastră bufonică rămîne mai jos de jumătatea
vieţii, înjumătăţind greşalele noastre...
Cei care s-au prăpădit înaintea naşterii Dumneavoastră,
Aristofan şi Dante, v-au citit, că nu le-a fost atât
de obsesiv chinul cronologiei.

Şi cu marea Dumneavoastră oglindă retrovizoare,
puteţi să ne priviţi faţa aspră, organele îşi schimbă
locul, foşnind în burta unei brize, cu teamă de-ntuneric
Acum, în final, vă deschid pleoapa la miezul miezului
de noapte, acum între Sf. Meletie, arhiepiscopul Antiohiei
şi Cuvioşii Auxenţiu, Maron şi Avramie, adică după Dumineca
lăsatului sec de carne, a înfricoşatei Judecăţi.