Semn De
Carte: Bufonul şi nebunul
Gheorghe Grigurcu, România literară, nr.40, 2003
Voind parcă a contrazice tezele conform cărora comicul e o „negaţie continuă a naturii”, o „impostură”, Cristian Simionescu îl tratează drept o expresie patetică a fiinţei, o „inimă” sui-generis : „Să presupunem că poemul e o casă închisă, fără ferestre şi uşi,/ o lespede pe buzele vorbelor, să presupunem că locul gurii/ nu există. Dar ce tenacitate poate să strige/ acel adevăr fără să fie puţin comică?/ Să presupunem că o jucărie în trupul tău/ face tumbe rîzîndu-şi pe dinlăuntru de tine. Lovind-o – te loveşti; ucigînd-o, te ucizi – mai bine lasă!/ Dacă îţi trece prin minte că poţi ucide acest Comic,/ e jalnic – o, comicul se îngraşă mai mult,/ o inimă martelînd trupul purtătorului ei” (Nu-ntotdeauna-i Comic Bufonul...). Bufonul îşi mărturiseşte condiţia ca o aderenţă la fiinţă: „Fiinţa se îmbată cu fiinţă mai abitir decît în focul/ alcoolului, se-ncuibără vastitatea cugetării într-un bob/ de simţire” (Maratonul – Cartea a treia). La rîndul său, imaginea lirică apare anexată bufoneriei, narcisismul fiind compromis: „Să te vezi în oglindă,/ ce umilinţă – pojghiţa feţei tale e furată/ de un bufon ce rîde pe sub oglindă/ de fragilitatea şi multiplicarea ta” (Eşti o jucărie în somn). De ce oare această ontologizare a unei posturi ingrate, scoase îndeobşte în afara onorabilităţii, plasate în zona periferică a pitorescului? Răspunsul credem a-l putea găsi în însăşi gravitatea crizei spirituale, în dramatismul inadaptării fiinţei umane la regulile unui cosmos ostil, terifiant. În cartea sa consacrată lui Rabelais, M. Bahtin susţine că spaima de cosmic poate fi învinsă prin comic. Josnicia umană este exaltată pentru a dezamorsa cosmicul ameninţător, întrucît ea conţine germenele fertilităţii prin raportare la organele sexuale şi la cele ale aparatului digestiv, aşadar la reproducere şi alimentaţie. Grotescul reprezintă o contrapondere terestră a spiritului abstractizant, anihilator al vitalităţii. Realismul grotesc sau, cum îl numeşte Bahtin, carnavalescul semnifică prin urmare o entitate pozitivă prin împletirea universalului, socialului şi corporalului omenesc. Nu aşa-zisa satiră alcătuieşte sensul de căpetenie al unei viziuni groteşti, ci perspectiva pozitivă (salvatoare) a metamorfozelor vieţii, simultaneitatea morţii şi a naşterii, a sfîrşitului şi a începutului în toate cele ce fiinţează. Nu alta pare a fi filosofia inspiratoare a lui Cristian Simionescu, care cultivă un amalgam în fond bine dispus al contrariilor turnate în pasta groasă a unui imaginar aparent alienant, de facto vesel, propagator al existenţei oscilante între distrugere şi regenerare: „Bolgii de verdeaţă îmi fuseră lăcaş, trupul pachidermic/ mi-l hodinesc din mers. Ce-i mare devine mic pe lîngă pulpele mele. S-a pariat dacă sunt femeie sau bărbat. În batjocură/ biata Miss ţipa în sala de ruletă că sunt născută/ dintr-un bărbat din Cummington, nu din femeie!/ În casele de toleranţă/ i-am dibuit pe comersanţi la ospăţul de fudulii. Deliciile/ acestor papile mi-au făcut milă. Mila pierde spiritul critic,/ mamele milei alăptează puii şacalilor (orice fiară/ în pruncie întinde botul cu inocenţă)./ În menajeria urbei dl. Darwin asistă la împerecherea/ neînruditelor fiare” (Maratonul – cartea întîi). Simptomatic, năzuinţele, fie şi vag sublimate, ale acestei creaţii cu program sfidător materialist sînt foamea şi setea: „Organele nu mai sînt la locul lor,/ şi sărutul e o gustare şi se face foame nebună/ şi sărutul mîţei faţă de şoarec e o gustare. Pofta ei/ face moţocuri” (Foamea atavică vorbită de animale). Ori: „Umbrelor/ le-a fost sete de fleacuri de doi bani,/ le-a fost sete de făpturi wagneriene,/ le-a fost drag să se tupileze, le-a fost sete/ de katharsis şi le-a fost sete de nimic,/ le-a fost sete de victorie şi le-a fost sete/ să piardă” (Mărşăluitorii sau a doua scrisoare către Swift).
Spre a-şi dovedi energia vitală pe care a mizat, poetul întoarce pe dos valorile cu un sarcasm neslăbit o clipă. Se aşează astfel pe calea unei demonii care, deconstruind faţa onorabilă a moraliilor (blîndeţea, luciditatea, sapienţa), construieşte una în răspăr, ca o eliberare din chingile convenţiilor, ca o pulsaţie a unei primitivităţi agresive ce se opune rafinamentelor ostenite, mortificatoare: „Nu-mi întoarce binele pe care ţi-l fac. Te pîndeşte/ caricatura blîndeţii şi lucidităţii tale: prostia şi răceala./ Mîine vei vedea cu adevărat ce ai zărit astăzi: există în tine o briză adormită! Poţi zbura deasupra/ trupului tău. Pînă şi puberul împins în patul cu două picioare/ nu mai ţine cont de casa care arde deasupra sa,/ de bidoanele cu gaz rostogolindu-se prin odaie” (Confesiunile Delfinului). Tendinţa dominantă este cea a emancipării din truismele moralei, o nietzscheană autodepăşire în lumina amorală a forţei pure. Dincolo de „hamurile vieţii”, trupul posedă o viaţă necunoscută, copleşitoare ce se cuvine amplificată precum o infrastructură a identităţii: „Şi tocmai tu atît de aspru, că nici nu poţi/ vorbi cu brizele mării? Şi neînstare să citeşti în cerul/ gurii unui delfin? Atît de ros de hamurile vieţii/ şi nici măcar nu poţi să rozi pojghiţa brizei mortuare/ lipită de coastele tatălui tău bolind înfăşurat/ în ude pansamente? Nu poţi pipăi labirintele corpului/ tău. Darmite să le vezi, darmite să ai curajul să spui/ chestiile astea îmi aparţin” (ibidem). Inocenţa, tandreţea, autoadmiraţia aparţin deopotrivă unei blamabile decadenţe: „Menit săculeţilor cu şoricioaică/ nu-s apt pentru tandreţe, – şi puiul de şacal e tandru/ pînă cînd rutul îl meneşte lăcomiei lui fără seamăn!/ Chiar tu dacă spui: «Gheara ta e subţire cum frunza pipalului»,/ tu vorbeşti în virtutea precedenţelor./ În oglinzi, adevărata faţă-i ucisă – palpită totuşi ceva!” (Maratonul – Cartea a şasea).
Cu toate că doreşte a se plasa în „ţinutul bufonilor”, avem imresia că, mai curînd decît cu bufonul, Cristian Simionescu are tangenţe cu „nebunul”, ilustrînd un comic ce vădeşte o extravaganţă „firească”, de-o anvergură superioară, înclinat spre poezie şi clarviziune. Defel întîmplător, discursul d-sale împrumută intonaţii shakespeareene, căci în opera marelui Will „nebunul” atinge o performanţă nedepăşită. Iată cîteva consideraţii în acest context asupra „nebunului” din creaţia lui Shakespeare, datorate lui L. Cazamian: „...el ştie că este realmente un nebun, în timp ce nebunia lui aşa-zis înţeleaptă constă în a se crede diferit de ceea ce este. Văzînd lucrurile de-andoaselea, ele îi apar adesea sub o lumină mai adevărată... acest punct de vedere central deplasat alterează toate perspectivele, contururile virtuţiiţi şi viciului îşi pierd rigoarea, amestecîndu-se, dînd sentimentul unei dezordini în care e implicată o ordine nouă, iar relativitatea imediată este sufletul filosofic al umorului”. O atare „ordine nouă” îl specifică pe poetul nostru care, spre deosebire de bufonul pur, negativist, nihilist prin renghiurile cu iz de ticăloşie pe care le joacă, trebuie să se joace pe sine însuşi, adică să impună o variantă a existenţei sensibile. În pofida pitorescului „rabelaisian”, deschis cu toţi porii spre concreteţe, pofticios de viaţă, Cristian Simionescu nu şi-a abandonat aspiraţia spre spiritualizare. Tocmai în virtutea unei asemenea aspiraţii proprii „nebunului”, dar improprii bufonului, înţelege a se dezice la un moment dat de ultimul: „O trupă de bufoni tot timpul se hîrjoneşte/ în spatele meu, mereu mă-ndeamnă să beau absintul/ dintr-o sită./ Cînd mă-ntorc un semn de mulţumire să le dau,/ Bufonii se evaporă. Himere/ pe care vrei să le îmbraci cu ţoale omeneşti/ şi ele chiar de umbra vocii se dezbracă./ Tot ce vrei să prinzi, să apuci, se evaporă,/ se spiritualizează” (Vocile himerelor).
În ciuda faptului că este luat peste picior, conceptul metafizic revine obsesiv: „Pregătiţi-vă, miros că apar din clipă în clipă himerele,/ pregătiţi pîinea cu unt, sarea,pîinea metafizică şi sarea metafizică,/ guma de mestecat metafizic, cîrnaţul metafizic” (Vizitele himerelor). Chiar căderea spiritului în concret, stigmat al damnării, e însoţită de mişcarea inversă, a proiectării concretului în spirit, ca şi de un regret adînc, de-o suferinţă care dublează buna dispoziţie a teluricului asumat. Spiritul îşi reia revanşa faţă de ostentaţia materialistă, de promiscuitatea concretului ce se silea a ocupa tot ecranul: „Utopie! iată, lovită/ îţi dezvălui şi tu o carne suferindă! te credeam/ doar esenţă rece, inatacabilă.../ Vreau să spun: sînteţi, o zei, chinuiţi, suferiţi/ de uitare, retraşi în bolgii şi zone. V-am văzut rana./ Azi-noapte, zeul mi-a bătut în geam: «Să cinăm/ ceva împreună, să-ţi spun cît am fost de jăcuiţi/ şi umiliţi»” (Himerele musafiri). Sau: „Speriată de incendiu e pînă şi umbra umbrei. Cît sînge curge/ în tomuri şi pravile? Cît sînge curge pînă şi din ziduri/ şi din himere?” (Şira spinării). O dialectică a originalului şi simulacrului, a realului şi a iluziei, modelată de dispoziţia scepticismului care nu-şi admite puncte de reper absolute, conturează încă mai apăsat depăşirea rolului de bufon în favoarea celui de paradoxal meditativ care e „nebunul”: „Devine adevăr ce-i simulat/ cu artă şi în joacă, te pomeneşti a fi contrariul gîndului/ dintîi. Dezvăţu-i mult mai greu ca învăţul. O ceară/ între degete fierbinţi e mutra ce se desprinde de pe maxilar./ Să pui la loc cu mîna a mutrei carne ascunzînd/ Tertipul – e mult mai greu decît să-ntinzi un pod/ fără piloni! Ei, sigur, pe candizi îi duci cu bani nemergători/ şi cu retorica de turtă dulce” (Maratonul – Cartea a şasea). Iar fastuoasa adeziune la materia înveselită de prefacerile ei burlesc reproductive, de poftele ei multiple de asociere şi continuitate, apare însoţită de mărturia unei inadecvări ce-i relativizează reţeta consolatoare: „Cum să pilotez vîntul prin ţinutul acesta/ cînd abia auzi rîsul unei furnici, cînd abia te chinui/ să grăieşti cu o frunză? Un fir de pulbere violent/ poate să rîdă de taina ta. La o masă de fum un actor de fum/ mănîncă o creangă de fum dintr-un blid de fum./ Ziua de ieri! n-a rămas din ea decît/ o coală de hîrtie, o declaraţie smulsă cu forţa muribundului.../ Ziua de ieri a fost învelită cu fusta unei femei” (O declaraţie smulsă cu forţa muribundului...). Deşi contrariat de „campionii” care fac apologia spiritului, Cristian Simionescu cade sub incidenţa acestuia, fie şi prin ricoşeu, într-o creaţie complexă, polifonică, în care vedem unul din vîrfurile incontestabile ale poeziei româneşti de azi.
Gheorghe Grigurcu, România literară, nr.40, 2003
Voind parcă a contrazice tezele conform cărora comicul e o „negaţie continuă a naturii”, o „impostură”, Cristian Simionescu îl tratează drept o expresie patetică a fiinţei, o „inimă” sui-generis : „Să presupunem că poemul e o casă închisă, fără ferestre şi uşi,/ o lespede pe buzele vorbelor, să presupunem că locul gurii/ nu există. Dar ce tenacitate poate să strige/ acel adevăr fără să fie puţin comică?/ Să presupunem că o jucărie în trupul tău/ face tumbe rîzîndu-şi pe dinlăuntru de tine. Lovind-o – te loveşti; ucigînd-o, te ucizi – mai bine lasă!/ Dacă îţi trece prin minte că poţi ucide acest Comic,/ e jalnic – o, comicul se îngraşă mai mult,/ o inimă martelînd trupul purtătorului ei” (Nu-ntotdeauna-i Comic Bufonul...). Bufonul îşi mărturiseşte condiţia ca o aderenţă la fiinţă: „Fiinţa se îmbată cu fiinţă mai abitir decît în focul/ alcoolului, se-ncuibără vastitatea cugetării într-un bob/ de simţire” (Maratonul – Cartea a treia). La rîndul său, imaginea lirică apare anexată bufoneriei, narcisismul fiind compromis: „Să te vezi în oglindă,/ ce umilinţă – pojghiţa feţei tale e furată/ de un bufon ce rîde pe sub oglindă/ de fragilitatea şi multiplicarea ta” (Eşti o jucărie în somn). De ce oare această ontologizare a unei posturi ingrate, scoase îndeobşte în afara onorabilităţii, plasate în zona periferică a pitorescului? Răspunsul credem a-l putea găsi în însăşi gravitatea crizei spirituale, în dramatismul inadaptării fiinţei umane la regulile unui cosmos ostil, terifiant. În cartea sa consacrată lui Rabelais, M. Bahtin susţine că spaima de cosmic poate fi învinsă prin comic. Josnicia umană este exaltată pentru a dezamorsa cosmicul ameninţător, întrucît ea conţine germenele fertilităţii prin raportare la organele sexuale şi la cele ale aparatului digestiv, aşadar la reproducere şi alimentaţie. Grotescul reprezintă o contrapondere terestră a spiritului abstractizant, anihilator al vitalităţii. Realismul grotesc sau, cum îl numeşte Bahtin, carnavalescul semnifică prin urmare o entitate pozitivă prin împletirea universalului, socialului şi corporalului omenesc. Nu aşa-zisa satiră alcătuieşte sensul de căpetenie al unei viziuni groteşti, ci perspectiva pozitivă (salvatoare) a metamorfozelor vieţii, simultaneitatea morţii şi a naşterii, a sfîrşitului şi a începutului în toate cele ce fiinţează. Nu alta pare a fi filosofia inspiratoare a lui Cristian Simionescu, care cultivă un amalgam în fond bine dispus al contrariilor turnate în pasta groasă a unui imaginar aparent alienant, de facto vesel, propagator al existenţei oscilante între distrugere şi regenerare: „Bolgii de verdeaţă îmi fuseră lăcaş, trupul pachidermic/ mi-l hodinesc din mers. Ce-i mare devine mic pe lîngă pulpele mele. S-a pariat dacă sunt femeie sau bărbat. În batjocură/ biata Miss ţipa în sala de ruletă că sunt născută/ dintr-un bărbat din Cummington, nu din femeie!/ În casele de toleranţă/ i-am dibuit pe comersanţi la ospăţul de fudulii. Deliciile/ acestor papile mi-au făcut milă. Mila pierde spiritul critic,/ mamele milei alăptează puii şacalilor (orice fiară/ în pruncie întinde botul cu inocenţă)./ În menajeria urbei dl. Darwin asistă la împerecherea/ neînruditelor fiare” (Maratonul – cartea întîi). Simptomatic, năzuinţele, fie şi vag sublimate, ale acestei creaţii cu program sfidător materialist sînt foamea şi setea: „Organele nu mai sînt la locul lor,/ şi sărutul e o gustare şi se face foame nebună/ şi sărutul mîţei faţă de şoarec e o gustare. Pofta ei/ face moţocuri” (Foamea atavică vorbită de animale). Ori: „Umbrelor/ le-a fost sete de fleacuri de doi bani,/ le-a fost sete de făpturi wagneriene,/ le-a fost drag să se tupileze, le-a fost sete/ de katharsis şi le-a fost sete de nimic,/ le-a fost sete de victorie şi le-a fost sete/ să piardă” (Mărşăluitorii sau a doua scrisoare către Swift).
Spre a-şi dovedi energia vitală pe care a mizat, poetul întoarce pe dos valorile cu un sarcasm neslăbit o clipă. Se aşează astfel pe calea unei demonii care, deconstruind faţa onorabilă a moraliilor (blîndeţea, luciditatea, sapienţa), construieşte una în răspăr, ca o eliberare din chingile convenţiilor, ca o pulsaţie a unei primitivităţi agresive ce se opune rafinamentelor ostenite, mortificatoare: „Nu-mi întoarce binele pe care ţi-l fac. Te pîndeşte/ caricatura blîndeţii şi lucidităţii tale: prostia şi răceala./ Mîine vei vedea cu adevărat ce ai zărit astăzi: există în tine o briză adormită! Poţi zbura deasupra/ trupului tău. Pînă şi puberul împins în patul cu două picioare/ nu mai ţine cont de casa care arde deasupra sa,/ de bidoanele cu gaz rostogolindu-se prin odaie” (Confesiunile Delfinului). Tendinţa dominantă este cea a emancipării din truismele moralei, o nietzscheană autodepăşire în lumina amorală a forţei pure. Dincolo de „hamurile vieţii”, trupul posedă o viaţă necunoscută, copleşitoare ce se cuvine amplificată precum o infrastructură a identităţii: „Şi tocmai tu atît de aspru, că nici nu poţi/ vorbi cu brizele mării? Şi neînstare să citeşti în cerul/ gurii unui delfin? Atît de ros de hamurile vieţii/ şi nici măcar nu poţi să rozi pojghiţa brizei mortuare/ lipită de coastele tatălui tău bolind înfăşurat/ în ude pansamente? Nu poţi pipăi labirintele corpului/ tău. Darmite să le vezi, darmite să ai curajul să spui/ chestiile astea îmi aparţin” (ibidem). Inocenţa, tandreţea, autoadmiraţia aparţin deopotrivă unei blamabile decadenţe: „Menit săculeţilor cu şoricioaică/ nu-s apt pentru tandreţe, – şi puiul de şacal e tandru/ pînă cînd rutul îl meneşte lăcomiei lui fără seamăn!/ Chiar tu dacă spui: «Gheara ta e subţire cum frunza pipalului»,/ tu vorbeşti în virtutea precedenţelor./ În oglinzi, adevărata faţă-i ucisă – palpită totuşi ceva!” (Maratonul – Cartea a şasea).
Cu toate că doreşte a se plasa în „ţinutul bufonilor”, avem imresia că, mai curînd decît cu bufonul, Cristian Simionescu are tangenţe cu „nebunul”, ilustrînd un comic ce vădeşte o extravaganţă „firească”, de-o anvergură superioară, înclinat spre poezie şi clarviziune. Defel întîmplător, discursul d-sale împrumută intonaţii shakespeareene, căci în opera marelui Will „nebunul” atinge o performanţă nedepăşită. Iată cîteva consideraţii în acest context asupra „nebunului” din creaţia lui Shakespeare, datorate lui L. Cazamian: „...el ştie că este realmente un nebun, în timp ce nebunia lui aşa-zis înţeleaptă constă în a se crede diferit de ceea ce este. Văzînd lucrurile de-andoaselea, ele îi apar adesea sub o lumină mai adevărată... acest punct de vedere central deplasat alterează toate perspectivele, contururile virtuţiiţi şi viciului îşi pierd rigoarea, amestecîndu-se, dînd sentimentul unei dezordini în care e implicată o ordine nouă, iar relativitatea imediată este sufletul filosofic al umorului”. O atare „ordine nouă” îl specifică pe poetul nostru care, spre deosebire de bufonul pur, negativist, nihilist prin renghiurile cu iz de ticăloşie pe care le joacă, trebuie să se joace pe sine însuşi, adică să impună o variantă a existenţei sensibile. În pofida pitorescului „rabelaisian”, deschis cu toţi porii spre concreteţe, pofticios de viaţă, Cristian Simionescu nu şi-a abandonat aspiraţia spre spiritualizare. Tocmai în virtutea unei asemenea aspiraţii proprii „nebunului”, dar improprii bufonului, înţelege a se dezice la un moment dat de ultimul: „O trupă de bufoni tot timpul se hîrjoneşte/ în spatele meu, mereu mă-ndeamnă să beau absintul/ dintr-o sită./ Cînd mă-ntorc un semn de mulţumire să le dau,/ Bufonii se evaporă. Himere/ pe care vrei să le îmbraci cu ţoale omeneşti/ şi ele chiar de umbra vocii se dezbracă./ Tot ce vrei să prinzi, să apuci, se evaporă,/ se spiritualizează” (Vocile himerelor).
În ciuda faptului că este luat peste picior, conceptul metafizic revine obsesiv: „Pregătiţi-vă, miros că apar din clipă în clipă himerele,/ pregătiţi pîinea cu unt, sarea,pîinea metafizică şi sarea metafizică,/ guma de mestecat metafizic, cîrnaţul metafizic” (Vizitele himerelor). Chiar căderea spiritului în concret, stigmat al damnării, e însoţită de mişcarea inversă, a proiectării concretului în spirit, ca şi de un regret adînc, de-o suferinţă care dublează buna dispoziţie a teluricului asumat. Spiritul îşi reia revanşa faţă de ostentaţia materialistă, de promiscuitatea concretului ce se silea a ocupa tot ecranul: „Utopie! iată, lovită/ îţi dezvălui şi tu o carne suferindă! te credeam/ doar esenţă rece, inatacabilă.../ Vreau să spun: sînteţi, o zei, chinuiţi, suferiţi/ de uitare, retraşi în bolgii şi zone. V-am văzut rana./ Azi-noapte, zeul mi-a bătut în geam: «Să cinăm/ ceva împreună, să-ţi spun cît am fost de jăcuiţi/ şi umiliţi»” (Himerele musafiri). Sau: „Speriată de incendiu e pînă şi umbra umbrei. Cît sînge curge/ în tomuri şi pravile? Cît sînge curge pînă şi din ziduri/ şi din himere?” (Şira spinării). O dialectică a originalului şi simulacrului, a realului şi a iluziei, modelată de dispoziţia scepticismului care nu-şi admite puncte de reper absolute, conturează încă mai apăsat depăşirea rolului de bufon în favoarea celui de paradoxal meditativ care e „nebunul”: „Devine adevăr ce-i simulat/ cu artă şi în joacă, te pomeneşti a fi contrariul gîndului/ dintîi. Dezvăţu-i mult mai greu ca învăţul. O ceară/ între degete fierbinţi e mutra ce se desprinde de pe maxilar./ Să pui la loc cu mîna a mutrei carne ascunzînd/ Tertipul – e mult mai greu decît să-ntinzi un pod/ fără piloni! Ei, sigur, pe candizi îi duci cu bani nemergători/ şi cu retorica de turtă dulce” (Maratonul – Cartea a şasea). Iar fastuoasa adeziune la materia înveselită de prefacerile ei burlesc reproductive, de poftele ei multiple de asociere şi continuitate, apare însoţită de mărturia unei inadecvări ce-i relativizează reţeta consolatoare: „Cum să pilotez vîntul prin ţinutul acesta/ cînd abia auzi rîsul unei furnici, cînd abia te chinui/ să grăieşti cu o frunză? Un fir de pulbere violent/ poate să rîdă de taina ta. La o masă de fum un actor de fum/ mănîncă o creangă de fum dintr-un blid de fum./ Ziua de ieri! n-a rămas din ea decît/ o coală de hîrtie, o declaraţie smulsă cu forţa muribundului.../ Ziua de ieri a fost învelită cu fusta unei femei” (O declaraţie smulsă cu forţa muribundului...). Deşi contrariat de „campionii” care fac apologia spiritului, Cristian Simionescu cade sub incidenţa acestuia, fie şi prin ricoşeu, într-o creaţie complexă, polifonică, în care vedem unul din vîrfurile incontestabile ale poeziei româneşti de azi.
