Cristian Simionescu în ţinutul bufonilor
Ion Pop, Tribuna, Nr.232 - 233, 2012
Cristian Simionescu nu se află printre numele des citate ale generaţiei sale, şi e o mare nedreptate. Discreţia omului rămas în provincia moldavă şi refuzul consecvent de a participa la marile ceremonialuri publice, mai mult sau mai puţin oficializate, ale poeziei l-au menţinut într-un spaţiu de penumbră pe care valoarea reală a scrisului său îl contrazice flagrant. Nu are, desigur, discursul poetic cel mai facil de abordat, dând semne,încă de la debutul cu Tabu (1970), ale unei tendinţe mai degraba ermetizante, cumva oraculare, aforistice, conturind un spaţiu al rostirii de o marcată, programatică austeritate. Ca tip de sensibilitate, ar putea fi apropiat de Mircea Ciobanu (care îi face, pe coperta a patra a acestei prime cărţi un fel de recomandare metaforică, nu foarte clară), pe o linie de derivaţie barbiană, în sensul că <<programul>> subiacent al discursului vizează mereu transcenderea viului, în perspectiva unei spiritualizări, o răceala mărturisită fiind mereu invocată ca regim sufletesc ce supraveghează atent afectele şi intruziunile cărnii printre geometriile austere alîe gndului. O Parabola sugerează în termeni abia voalaţi ţinuta discursului însuşi, corespondenţa acestei cenzuri a afectelor, textul devenind un soi de pavăză contra alterării fiinţei: "De ştire tu să-mi dai prin vagi simboluri / din lumi ce nu există, / expuşi să nu fim eroziunii, / în taină suferinţa un glas răguşit doar să aibă / sau mută / forţa care ocroteşte s-o uite / în templuri ascunse, / tulburarea ta ar fi un trup bolnav / dacă secretul n-ar înveşminta-o".
Titlul cărţii, reluat în mai multe texte, e, de altfel, un memento repetat cu privire la acest statut abscons al poeziei, cu miza majoră pe sensuri şi esenţe, doar învelite superficial de coaja concretelor: "precumpănitor este trupul ascuns în trup, / nu cel ce-i dar vederii", "javra închisă-n poem", neliniştea omului viu, e drastic reprimata - "afară nu poate răzbate, ou nepuind, / rămas ca dar tăcerii, / impas al unei reci mîndrii". în alte locuri, se vorbeşte despre "timpul supus atunci voinţei tale cand spovedanii nu-ţi mai poate suge", despre "verzi cămpii inteligente" unde "însuşi visul acolo-i împietrit / şi setea este a apei / nu a celui care-o bea", "o frîngere ce nu are trup";, iar înfăţişările cărnii reapar în ipostaza aceloraşi "javre" incapabile să suporte "mirajul cu care le extenuăm". Încă o data, zonele joase ale vieţii sensibile sunt privite cu un soi de dispreţ, într-o variantă personală a procesului tipic modernist de transfigurare la care se cere supus "realul", amintind de "istovirea" barbiană şi de refuzul de a scrie versuri "cum vorbeşti", într-un discurs care mai cere o dată eliminarea "anecdoticului" şi a accidentalului în favoarea expresiei decantate: "oare puţina lor anecdotică le-a făcut sa piară / ce aveau? / foamea / ura / reproducerea, urletul, atît? / ce mai aveau - / mormăitul, scheunatul / prin care cîntau? / şi-n trecerea monotonă / ce mai aveau?"
Dintr-o asemenea perspectivă, însăşi scena sacră a Nativităţii în peştera biblică e reevaluată, deplasată semnificativ din "cătunul" în care se roagă "mintea debilă a babei" în "metropola", unde îşi poate găsi o lectura mai adecvată şi mai exigentă, la nivel epurat-simbolic: "Cum crivăţul ar fi sustras în sine,/ cum în casa mutului vorba e un peşte într-un ocean,/ cum hiberneaza bucuria eroului/ glasul meu va fi, dar voi spune:/ acesta nu este glasul meu./ Dacă nu vei înceta să tropoteşti va fi urît,/ daca vei bolborosi comoara de spini va fi a ta/ nu pescui, mimeaza pescuitul precum valetul-/ Trucul lui Miriam poate face absenţa/ subtilă lucrare a morţii". Un poem antologic precum Corbul înscrie în emblemă acest act al transcenderii lumii spre semn, într-o miscare ideala ce face să coincidă imaginarul exemplar cu realul, pe urme ce pot fi ghicite, ale unor sugestii mallarmeene despre floarea absentă din toate buchetele: "Fiind negru corbul îşi suportă culoarea/ este singura pasăre care are culoarea perfectă./ Originalitatea ei este dată de faptul că nu intră/ în zona Rogvaiv./ Totusi în discul newtonian anumite culori adverse/ o cuprind./ Dar onomatopeea lui este taciturnă./ Daca celelalte păsări sînt ale naturii-una din alta venind,/ corbul este singura pasăre/ plăsmuită, care s-a acomodat/ cu invenţia, substituind-o şi devenind viaţă./ Măreţia ei stă în insensibilitatea/ la anotimpuri,/ în clipe grele mănincă orice, dar nu şi pe sine/ căci, mindră/ nu este umilă cînd moare/ devenind invenţie ca la-nceput". Cu mici pretiozităti pe alocuri, şi fortări ale sintaxei, aceste poeme marchează totuşi un moment remarcabil în scrisul unui poet care se anunţă a fi foarte exigent cu sine, atit ca "fond" al lirismului de accent intelectual , cît şi ca o formă concentrată, sentenţioasă, de o expresivitate austeră.
Tipărite la un deceniu distanţă faţă de prima carte, Vicleniile oceanului (1980), apoi, mai ales, Maratonul (1985) şi Insula (1988), sub titlul Maratonul (1995) şi Ţinutul bufonilor (2002), comportînd pe parcurs adaosuri semnificative în sensul structurării unui ambiţios ansamblu vizionar, marchează saltul spectacular către un discurs poetic de aspect aluvionar, ramificat, stufos, de o mare densitate ideatica şi figurativă, care-l individualizeaza pregnant pe poet în peisajul literar al acestor ani. Fără să fie cu totul abandonat, poemul scurt, de factura celui anunţat la debut face loc acestui amplu discurs cumulativ, în care latura sapienţial-aforistică cunoaste dezvoltari neasteptate, de marcă moralistă, de gust cumva barochizant şi manierist, în concordanţă cu o viziune a lumii ca teatru,-un theatrum mundi pe a cărui scenă se succed măşti doar în chip relativ individualizate, nişte dramatis personae, în fond, ce încarnează ipostaze ale omului-spectator, de la cea a Candidului la cea a Bufonului, lăsand loc şi unei măşti numite Blasfem, alteia care se cheama Arhitectul, ori înfatişării unei feminităţi paradoxal debordante şi totodată sterile, sub numele Striax. Dinspre baroc şi manierism vine şi cultivarea unei estetici a contrastelor, a unei coincidentia oppositorum, ce relativizează şi multiplică unghiurile privirii şi ale reflecţiei, pune în tensiune elementele obligate să se învecineze, fie ca ele trimit la date ale realului trăit ori la universuri livresc-simbolice, cu o dexteritate a fanteziei mereu creatoare de surprize, unele atingind cota ingeniozităţii caracteristice acelei meraviglia cerute ca efect de lectură de către manierişti. Se poate întelege de ce dimensiunea confesivă în sensul strict al cuvintului e ca şi absentă din acest teritoriu imaginar mai curînd "dramatic", pe o scena unde fiecare persona îşi rosteşte-scrie- "tirada", cu preluări succesive de roluri conştientizate ca atare, căci referinţele culturale, din spaţiul literaturii, artelor plastice, muzicii, nu sunt puţine şi servesc nu o dată afişării caracterului convenţional, de mască textuală şi de joc combinatoriu al limbajului.
Trecerea de la formula discursivă mai concentrată din Tabu, la sintaxa mult mai ramificată a poemelor următoare nu se face fără o anume dificultate, în sensul că articularea ansamblului textual e uneori deficitară, procedindu-se la salturi prea bruşte de la un registru stilistic la altul, cu ocoluri, perifraze, diluări ale ecuaţiilor imagistice în jurul cărora se construieşte poemul, fapt ce face relativ dificilă receptarea. Ciclul Călătoria , cu cei şapte "paşi în ţinutul bufonic" nu capătă contururi suficient de clare, lăsând loc aleatoriului şi unui soi de absconsitate de limbaj "oracular" care paraziteaza întrucîtva mesajul. Lucrurile se limpezesc, în schimb, în foarte originalul ciclu de sub titlul Interviul , în care, la întrebări puse într-un stil degajat-familiar, mimînd uneori limbajul străzii, dar aplicindu-l unei problematici ce cheamă reflecţia gravă (de exemplu: "Ce tot scormoneşti prin hirţoage şi faci liste şi descifrezi coduri ? Nu ţi-i teamă că scurtimea vieţii nu poate să afle legea în toate şi potriveala din chaos?"; "Vrei să mă duci pe mine cu preşul? Am eu o faţă de babalâc? Unde a fost mumă-ta aseară?"; "Hoa! Eşti comic? Cei ce umbla cu nasul pe sus sunt tot aşa de primejdioşi ca şi cei care umbla cu nasul pe jos?") se dau răspunsuri destul de aproximative, fără o evidentă legatură cu interogaţia din titlu, însă rămânînd în zona unor reflecţii pe mari teme ale existenţei, relativizată doar, la nivelul expresiei, prin nota de "bufonadă" anunţată pentru întregul ciclu şi pentru ansamblul operei. Căci, cum s-a mai observat, Cristian Simionescu scrie, de-acum, la o singură carte, ca marele predecesor francez deja citat, iar indicatorul Ţinutul bufonilor corespunde exact figuraţiei umane şi decorului în care ea e pusă să mişte.
Universul poetului se conturează, într-adevăr, ca unul al măştilor, al aparenţelor infinit diversificate disimulînd (sau, adesea, exprimînd mai adevarat, esenţialul din om). Al său mare teatru al lumii are, ca în virsta barocă a literaturii, o arie atotcuprinzătoare sau cu ambiţia de a acoperi manifestările cele mai diferite ale omenescului: aparenţele pot înşela, înşeală de cele mai multe ori, dar şi pot atrage atenţia asupra a ceea ce e abia disimulat sub ele, daca li se zgirie puţin fardul. Conştiinţa că trăim printre măşti invită, desigur, la relativizarea adevărurilor despre lume,însă nu doar în sensul scepticismului devalorizant, ci şi sugerînd o fragilitate, o vulnerabilitate, un strat mai de profunzime, sensibil, ce se cere şi poate fi descoperit şi reabilitat. Aparenţele pot deruta de doua ori ochiul spectatorului, menţinîndu-l la suprafeţele spectaculare, de carnaval, cu implicite deplasări groteşti de linii, şi excitînd în el impulsul deriziunii, al ironiei şi al sarcasmului ("alte măşti aceeaşi piesă", "privitor ca la teatru tu în lume să te-nchipui" - cum ar zice sceptic-stoicul Eminescu), ori îl pot provoca să caute - în sensul unei mai acute modernităţi - travestiuri protectoare ale fiinţei primejduite, marginalizate, dispreţuite. Poetul se intoarce, astfel, recuperator către vârsta baroc-manieristă a artelor, pentru care în lumea-teatru încăpeau ipostazele cele mai contradictorii şi mai "iregulare" ale fiinţei, aruncînd dubiul asupra adevarurilor crezute eterne - de nu cumva relativitatea perspectivei făcea din "eternitate" o sumă infinită de relativităti, în care autenticul viu putea fi uşor confundat cu compoziţia în trompe-l'oeil , aspectele vieţii cu convenţiile lor artistice şi literare, trăitul cu livrescul. Barochismul shakespearian, la care face trimitere un critic, e un potrivit reper pentru aproximarea naturii acestei poezii în care metamorfoza e un principiu fundamental al viziunii, susţinut de un limbaj în perpetuă efervescenţă asociativă, ce încalcă frontierele "logicului", face să coexiste regnurile, pune în ecuaţii insolite naturalul şi culturalul. Este, în bună măsură, şi felul de a se exprima al personajelor marelui Will care traduc această constiinţă a jocului universal într-un discurs el însuşi "jucăuş", ce cultivă, ca să exprime tragicul sau râsul comediei, o evidentă plăcere a învecinării neaşteptate, ingenioase, sclipitoare, a cuvintelor. Adesea paradoxală, cum este şi cugetarea aproximată în verb, căci paradoxală şi surprinzătoare este viaţa însăşi, succesiune de roluri în marele teatru mundan - cum ne spune Jacques Melancolicul din Cum vă place , în celebra tiradă, într-o epocă de precarităţi şi din nesiguranţă, stând, ca în Macbeth, sub semnul "zgomotului şi furiei".
"Maratonul", asociat cu "ţinutul bufonilor" aproximează cei doi mari vectori spaţiali al imaginarului acestei poezii: pe drumul lung al vestitorului de victorie din mitologie, "maratonist" este, în fond, poetul care acumuleaza imagini, aduce veşti despre înfătişările lumii pe care o traversează obstinat, cu o imensă cheltuială de energie şi fără siguranţă că mesajul său va fi întîmpinat cu întelegerea aşteptată. Iar măştile, schimonosite ori destinse, austere ori trădând convieţuiri promiscue, îl întîmpina de pretutindeni. O lume, aşadar, funciar alterată, lume pe dos, unde aparenţa şi realele se amestecă şi confundă, bricolaj cosmic compozit, deconcertant prin proliferare şi articularea precară a elementelor alcătuitoare. Evocarea lui Swift (căruia i se adresează patru "scrisori") şi cu care protagonistul poetic declară a dormi sub pernă, este sugestivă tocmai pentru această viziune satirică, sarcastică, asupra universului de incongruenţe şi absurdităţi, de grotesc şi hilar deopotrivă .
Perspectiva deschisă spre "ţinutul bufonilor" nu e una singură, dominanta satirică a tonului nu anulează alte abordări: aspirînd la o cuprindere cît mai amplă a imaginilor lumii, poetul-regizor se confesează prin delegaţie, încredinţînd cîteva roluri de observatori, reflectori, unor "personaje" precum cele deja amintite, urmînd să se exprime în secvenţe semnificative pentru tipuri de atitudine faţă de real: conştiinţă a măştii, mărturisită de Bufon, candoare a percepţiei şi sentiment de protecţie comprehensivă faţă de ceea ce pare neinsemnat şi efemer în viaţă, năzuinţa de a găsi o ordine în haosul înconjurător, realism melancolic al privirii dispuse să numească neconcesiv datele percepute - la Candid, respectiv la Arhitect şi Blasfem. Dar faptul că primul intră în scena Mimul e foarte elocvent: în el se rezumă cumva conştiinţa caracterului convenţional al tuturor lucrurilor aduse în discurs, tocmai întrucît depinde de aerul, de verbul ce se substituie obiectului real: "Pîna şi oxigenul / poate deveni o convenţie, o Vorbă care ţine locul. Un gând / e altceva, de-l muţi în altă parte. Trucaje, aparenţe, compensaţii, / voi tutelaţii" or, în ciuda nuanţelor privirii îndreptate spre lume, "actanţi" precum cei amintiţi ajung destul de repede la un numitor comun al reflecţiei - o medicaţie sceptic-critică: bufonul vă orbeşte, desigur, despre "veşminte care joacă roluri", dar şi Arhitectul observă "arta care acoperă ţipătul / căsăpirilor! Surdinele." calificînd toate aceste ipostaze drept "profesiuni de o clipă" şi constatînd amar că "Doar când dormi adînc, eşti tu al tău pentru tine", în rest "pe rând, eşti cînd una cînd alta" şi devii"monedă socială"! "Soluţii de o clipă, ameţind nările candorii" remarcă şi Blasfem, realizând că "Tomurile erudite ale Bufonologiei sunt pe patul pe care doarme"... un îndemn la rezistenţă în faţa "Comediei" lanseaza Candidul: "Rămâi totuşi în preajma rănilor. Nu te lăsa!", nu însă fără a acorda un soi de circumstanţe atenuante măştii, ca protectoare - "rol provizoriu", încă o dată - a fiinţei vulnerabile: "Mască, eşti mai umană şi mai adevărată / decit ţi s-a hărăzit printr-o inocentă inerţie!".
Cum se poate uşor observa, discursul poetic tinde mai degrabă spre cel teatral, nu doar în sensul strict dat de caracterul de punere în scenă a "personae -lor" şi replicilor, ci şi în acela, dependent de viziunea mai generală a "teatrului lumii", care face ca "actorii' să preia şi rolul de spectatori, inevitabil "judecători" ai spectacolului cu măşti la care asistă mereu. Or, în faţa acestei lumi în perpetuă metamorfoză, instabilă şi fragilă în articulaţiile ei, "cugetarea" privitorului ca la teatru nu poate fi decît una funciar sceptică, devalorizantă; judecata de "moralist" care a vazut multe la viaţa lui, stie şi află, mereu, destule despre natura ciudată şi complexă a omului, supusă agresiunilor şi alterării, prinsă în mecanismul deformator şi alienant al realităţii brutale.Decurge de aici, ca şi inevitabil, factura sapienţială a discursului, sentenţiozitatea lui; reflecţia asupra realităţii (scoase, însă, dintr-o temporalitate identificabilă şi trecută în rame genetice) admite, ca atare, un anume "prozaism" al înregistrării , al notaţiei de stări şi situaţii cotidiene, dar accentul cade precumpănitor pe ingeniul formulării unor "concluzii" trase în urma vizionării numitului spectacol. "Barochismul" şi "manierismul" limbajului, au aici un rol decisiv, tiparele stilistice antichizante, de epopee solemnă, alternează cu forme mai degajate şi mai destinse ale expresiei de culoare modernă, dar care prin inserarea unor vocabule marcate ca intruziuni ale stilului "vechi" al versului indică imediat distanţa fată de convenţie, jocul cu ea, chemat mereu sa mascheze sfâşierile dramatice ale spectacolului ce se înfătişeaza ochiului avertizat împotriva amintitelor "trucaje, aparente, compensaţii". Nota emfatic-antichizantă intră în compoziţia eteroclită a unui discurs încărcat de referinţe culturale, ca tot atîtea paradoxale "bruiaje" ale faptului crud, real, de unde şi ironia, de la distanţă faţă de rol, a spectatorului-histrion: "Provizorat, tu eşti briza humană eternă! Nu şopti la urechea femeilor / însărcinate această briză / Păzeşte-le pe ele de erorile coloanei de / mercur! La patul suferindului, seninătatea olimpiană mascată în / zdrenţe dă spectacole histrioneşti." -zice Bufonul, urmat imediat de Arhitect: "trubaduri, menestreli, ceea ce voi scrieţi pe poarta / abatorului - cugetările lui Giacomo - eu, Charles Rennie Macintosh, arhitectul, am scris de mult în salonul de ceai Cranston / din Ingram street! în tatonările din adagio pentru coarde / de Samuel Barber se aud loviturile ciocanelor şi caţelor / de lovit moalele capului şi în sala tranşării, saxofoanele / lui Charles Parker. A, da arta care acopera ţipătul căsăpirilor! Surdinele. / şi biata făptură flămândă care n-a cunoscut a noastră artă, / când a auzit de suferinţele şi ultragiile artei / şi-a prezentat scuze! sărutăm pe cei căsăpiţi şi pe căsăpitori, / pe cei care pipăie glanda moale a întunericului. Cu aceleasi mâini / ciupesc fundul madonelor. Din măcelarie dai în salon, / din salon în crâşmă, din crâşmă în sala de rugăciuni, de aici / în dormitor, din culcus în sala de operaţii. Cum să-l iubeşti / pe arhitectul care ne făcu acest hotel în batjocură?"
Dar un asemenea arhitect e însuşi poetul, - "un dumnezeu descumpănit (care) nu-şi cunoaşte creaturile", mereu surprins de ceea ce-i iese din mâini, care, iată, propune acest bricolaj existenţial-cultural sui generis , în stilul "eseistic", comentator şi autocomentator, asociat notaţiei "concrete" şi datului livresc insolit, modalitate învaţată, s-ar zice, de la T.S.Eliot. Însă, cu excelente rezultate, căci astfel de contiguităţi de "corelative obiective" se încheagă într-o structura ce le conservă, totuşi, tensiunea internă, fără a neglija efectele de distanţare rece-ironică fată de ansamblul astfel articulat. O replică, mai încolo, a Bufonului este şi o autodefiniîie a acestui mod de a compune discursul: "Bătrâna fiinţă, lasă-te de giumbuşlucuri / şi de binefacerile aparenţelor, esti bufonică şi chinuită / şi-ţi acoperi corpul, simţind ce cugeţi, cugetînd ce simţi" (s.n.). Ne întoarcem, cum se vede, pe căi frumos ocolite, către specific manieristul "joc al ideilor cu fantezia"...
Tot atâtea voci cîte măşti ale eului ofera lecţia unei întelepciuni devenite numitor comun al unui mod de a vedea lumea în contrastele şi dizarmoniile ei, din care e dedusă o atitudine ironic şi dureros comprehensivă şi un fel de alinare a suferinţei ce refuză să se proclame direct şi cu voce tare, de aici şi reiterarea unor fraze de încheiere a secvenţelor ciclului: "Consolează-mă. Consolează-te. Consolaţi-vă.", din care reiese o anume egalizare a stării de spirit a individului, a celuilalt şi a colectivităţilor omeneşti în ansamblul lor, în faţa "aceleiaşi piese" necontenit jucate. Odată trasate, liniile acestor ipostaze strâng în jurul lor noi şi noi argumente pentru judecata fiecăruia dintre ele, însă unificându-se, în ultimă instanţă intr-un mic cor, într-o polifonie care exprimă, în fond, atitudinea comună, în linii mari, a unei întelepciuni de substanţă sceptică şi stoică, ce pare a-şi reafirma mereu relaţia de adâncime cu Glossa eminesciana. Tot obiectînd contra falselor podoabe estetice sub care e disimulată realitatea dramatică a fiinţei, Blasfem ajunge, de pildă, la un fel de sinteză a cugetărilor sale cu aer de aforism, spunînd:"Ce ai prins din cărti să se lege cu empiricul. Ah, ora mesei / animale, fluturi dresaţi anume, mâncând porci, libelule sugând / elefanţi şi catâri asupra cărora se prelinge muzica / dintr-un concert brandenburgic. Şi harmonicele însoţind Mâncatul. /.../ de acum: / mersul în mâini, să vezi josul cu susul şi susul cu josul, adică / să te uiţi la coroanele copacilor cu tălpile şi curul. O mănuşă întoarsă / pe dos puţin! O fiinţă întoarsă pe dos, puţin!"
E o invitaţie, nu-i aşa, la un realism fundamental, complex, atent la contraste, la complexităţi şi nuanţe ale binelui şi răului, ale frumosului şi inesteticului...Bufonul însuşi sfîrşeşte prin a îmbrăca haina ambiguă a arlechinului, silit, într-un tîrziu să-şi echilibreze cumva râsul sarcastic-demascator cu melancolia contemplaţiei: "Jumătate sunt cuprins de o nebună veselie / Cealaltă jumătate trage spre o nevrotică amărăciune". La rândul său, Arhitectul, constată că "nu există geniul precauţiei! Câte capcane pe masă, / câtă şoricioaică /.../ Cântăreste moralitatea, cântăreste imoralitatea/ să vezi chaosul cum rîde! Cânţi / să ne punem şi cravata / eram în pielea goala. Orgoliul şi umilinţa / încrengate pentru a gândi a doua oară ceea ce mai gândisem / o dată." Chiar şi carnala Striax surprinde, în felul ei senzual-exacerbat, artificiozitatea podoabelor estetice care falsifică viul: "Lasă că manevrez eu microscoapele, pun eu lupele / pe fripturile literare: tocături fără oxigen, sosul prafului / de sticlă / cartofi de ziar prăjit!" Candidul însuşi, cel dedat până acum apărării valorilor vieţii dincolo de orice ierarhii, încheie prin a observa amar învecinările impure de date ale vieţii:"Soda şi ceaiul chinezesc convieţuiesc.// Drojdia în pântecul urbei umflă flora şi fauna. Răul / binelui suficient se aşează pe manşete /.../ Să fie în mine / amestecate porcăria şi divinaţia ?" Convingerile lui nu rămân cu totul neclătinate, de unde şi preluarea, cu variaţiuni a unei cunoscute fraze din Evanghelia lui Marcu : " Cred în Domnul şi Domnul crede în mine. şi rabdă / că rabzi. Cu vorbe de mult nu mai vorbesc, mişcarea buzelor / te-nşeală, e doar o tresărire din adânc şi făr-de-materialitate / cochetării ale chaosului ce-şi caută humanul pierdut în human. /.../ Nu-i rost să faci rost de un rost pe potrivă-ţi. / Ajută-mă, Doamne să cred în tine, că şi eu te ajut să crezi în mine!"... Asemenea cugetări mai curînd amare sunt concentrate în suita de "coduri" care urmeaza: fiecare din măştile angajate în spaţiul "maratonului" îşi rezumă aici propriile concluzii, puse sub un semn relativizant, pe care ultimul dintre "coduri", al Arhitectului, le concentrează astfel: "Fă încă o dată ce a mai fost facut, ca şi cum ar fi / pentru întâiaşi dată. Atâta stăruinţă, ca până la urmă / să auzi chicotind un bufon"..
Se vede, la fiecare secvenţă a amplului poem, că, aşa cum se răspunsese, foarte degajat, la o întrebare din ciclul "Interviul", poetul "are dichisul naraţiei în sînge". "Oscilez - spune el mai departe - între ţesălatul cailor swiftieni şi aplecarea / peste cărţile rare. /.../ Observaţi cu câtă trudă / al metaforelor belşug am diminuat (ah, poeţii cum pun / ei câte o floare pe rănile deschise)". Într-adevăr, arta poetica a lui Cristian Simionescu ţine mai degrabă de acest "dichis al naraţiei", de expresia mesteşugită la nivelul constructiei frazei, "replicii", "tiradei", în modelarea aparte a topicii, cu inversiuni tipice rostirii "retorice", în micile accente "antichizante" implicit ironice, căci amendează totuşi ceea ce Gellu Naum a numit "pohezia", expresia emfatică, excesul de solemnităţi. Numai că o anume gravitate a tonului e cerută neapărat de acest mod de a compune discursul, tocmai fiindcă avem de a face cu tenta sapienţială a spuselor unui "moralist" sui generis , nevoit să recurgă la aluzii către cărţile de întelepciune sau la stiluri poetice precum cel baroc şi manierist, în esenţă, al unui Shakespeare. Gravitate şi spirit ludic se conjugă, aşadar, în aceste manevrări ingenioase ale unui limbaj pe care poetul îl ştie prin excelenţă convenţional, deci susceptibil de a fi supus unor metamorfoze formale dintre cele mai libere. Viziunea dezabuzat-grotescă şi sarcastică a lui Swift - "De fapt, dupa sugestiile domnului Swift, remaniem / pe cit se poate (şi aşa,într-o doară) bietele mostre / clasoare, / bietele noastre descrieri atât de clare" - rămâne un reper, prin acest spaţiu poetic trece şi Goya cu ale sale "caprichos", nu suntem prea departe nici de articulările de comedie infernala şi de coşmar ale unui Bosch ori de neliniştitoarele întîlniri suprarealiste dintre obiecte. În faţa unei asemenea comedii uman-inumane, rămâne surâsul întelept-sceptic, cu o bună doză de stoicism din Confesiunile Delfinului : Stai în preajma mea. Caut cu ochii o barcă în chaos, / o rădăcină ieşită dintr-un mal, agaţă-te, salvează-te singur. Când se îneacă apa în apă trebuie sa fie groaznic -/ când priveşti mereu scena asta, trebuie să ai rezistenţă inumană. /.../ Râvneste cât mai puţin, atât cât surâsul cailor / swiftieni, cât cana de apă udând gura maratonistului"...
Cristian Simionescu are o asemenea rezistenţă, ba mai mult se lasă vizitat de "himere", numeşte laitmotivic "briza", o bănuială ("Să răsfoieşti sub tomurile lavei din Pompei, / încă vieţuieşte acolo o fiinţă a cărei respiraţie / se aude până aici", "în mine mai exista un om pe care nu l-am vazut") descifrată sub infinitatea de măşti şi roluri. În "corabia swiftiana" - altă corabie a lui Sebastian - subiectul liric are totuşi puterea să rostească un semnificativ memento: "Nu uita rădăcinile ţinutului misterios, nu te speria / chiar când crapă ouale corbului în gerul bobotezei, te ocroteşte himera, n-o vezi, ea însoţeşte"... Pe lungile, extenuantele căi străbătute sub îndemnul vestirii unei victorii, subiectul poetic menit să-şi ducă traiul în "ţinutul bufonilor" nu încetează să-l aştepte pe "maratonistul stors de sete".
Ion Pop, Tribuna, Nr.232 - 233, 2012
Cristian Simionescu nu se află printre numele des citate ale generaţiei sale, şi e o mare nedreptate. Discreţia omului rămas în provincia moldavă şi refuzul consecvent de a participa la marile ceremonialuri publice, mai mult sau mai puţin oficializate, ale poeziei l-au menţinut într-un spaţiu de penumbră pe care valoarea reală a scrisului său îl contrazice flagrant. Nu are, desigur, discursul poetic cel mai facil de abordat, dând semne,încă de la debutul cu Tabu (1970), ale unei tendinţe mai degraba ermetizante, cumva oraculare, aforistice, conturind un spaţiu al rostirii de o marcată, programatică austeritate. Ca tip de sensibilitate, ar putea fi apropiat de Mircea Ciobanu (care îi face, pe coperta a patra a acestei prime cărţi un fel de recomandare metaforică, nu foarte clară), pe o linie de derivaţie barbiană, în sensul că <<programul>> subiacent al discursului vizează mereu transcenderea viului, în perspectiva unei spiritualizări, o răceala mărturisită fiind mereu invocată ca regim sufletesc ce supraveghează atent afectele şi intruziunile cărnii printre geometriile austere alîe gndului. O Parabola sugerează în termeni abia voalaţi ţinuta discursului însuşi, corespondenţa acestei cenzuri a afectelor, textul devenind un soi de pavăză contra alterării fiinţei: "De ştire tu să-mi dai prin vagi simboluri / din lumi ce nu există, / expuşi să nu fim eroziunii, / în taină suferinţa un glas răguşit doar să aibă / sau mută / forţa care ocroteşte s-o uite / în templuri ascunse, / tulburarea ta ar fi un trup bolnav / dacă secretul n-ar înveşminta-o".
Titlul cărţii, reluat în mai multe texte, e, de altfel, un memento repetat cu privire la acest statut abscons al poeziei, cu miza majoră pe sensuri şi esenţe, doar învelite superficial de coaja concretelor: "precumpănitor este trupul ascuns în trup, / nu cel ce-i dar vederii", "javra închisă-n poem", neliniştea omului viu, e drastic reprimata - "afară nu poate răzbate, ou nepuind, / rămas ca dar tăcerii, / impas al unei reci mîndrii". în alte locuri, se vorbeşte despre "timpul supus atunci voinţei tale cand spovedanii nu-ţi mai poate suge", despre "verzi cămpii inteligente" unde "însuşi visul acolo-i împietrit / şi setea este a apei / nu a celui care-o bea", "o frîngere ce nu are trup";, iar înfăţişările cărnii reapar în ipostaza aceloraşi "javre" incapabile să suporte "mirajul cu care le extenuăm". Încă o data, zonele joase ale vieţii sensibile sunt privite cu un soi de dispreţ, într-o variantă personală a procesului tipic modernist de transfigurare la care se cere supus "realul", amintind de "istovirea" barbiană şi de refuzul de a scrie versuri "cum vorbeşti", într-un discurs care mai cere o dată eliminarea "anecdoticului" şi a accidentalului în favoarea expresiei decantate: "oare puţina lor anecdotică le-a făcut sa piară / ce aveau? / foamea / ura / reproducerea, urletul, atît? / ce mai aveau - / mormăitul, scheunatul / prin care cîntau? / şi-n trecerea monotonă / ce mai aveau?"
Dintr-o asemenea perspectivă, însăşi scena sacră a Nativităţii în peştera biblică e reevaluată, deplasată semnificativ din "cătunul" în care se roagă "mintea debilă a babei" în "metropola", unde îşi poate găsi o lectura mai adecvată şi mai exigentă, la nivel epurat-simbolic: "Cum crivăţul ar fi sustras în sine,/ cum în casa mutului vorba e un peşte într-un ocean,/ cum hiberneaza bucuria eroului/ glasul meu va fi, dar voi spune:/ acesta nu este glasul meu./ Dacă nu vei înceta să tropoteşti va fi urît,/ daca vei bolborosi comoara de spini va fi a ta/ nu pescui, mimeaza pescuitul precum valetul-/ Trucul lui Miriam poate face absenţa/ subtilă lucrare a morţii". Un poem antologic precum Corbul înscrie în emblemă acest act al transcenderii lumii spre semn, într-o miscare ideala ce face să coincidă imaginarul exemplar cu realul, pe urme ce pot fi ghicite, ale unor sugestii mallarmeene despre floarea absentă din toate buchetele: "Fiind negru corbul îşi suportă culoarea/ este singura pasăre care are culoarea perfectă./ Originalitatea ei este dată de faptul că nu intră/ în zona Rogvaiv./ Totusi în discul newtonian anumite culori adverse/ o cuprind./ Dar onomatopeea lui este taciturnă./ Daca celelalte păsări sînt ale naturii-una din alta venind,/ corbul este singura pasăre/ plăsmuită, care s-a acomodat/ cu invenţia, substituind-o şi devenind viaţă./ Măreţia ei stă în insensibilitatea/ la anotimpuri,/ în clipe grele mănincă orice, dar nu şi pe sine/ căci, mindră/ nu este umilă cînd moare/ devenind invenţie ca la-nceput". Cu mici pretiozităti pe alocuri, şi fortări ale sintaxei, aceste poeme marchează totuşi un moment remarcabil în scrisul unui poet care se anunţă a fi foarte exigent cu sine, atit ca "fond" al lirismului de accent intelectual , cît şi ca o formă concentrată, sentenţioasă, de o expresivitate austeră.
Tipărite la un deceniu distanţă faţă de prima carte, Vicleniile oceanului (1980), apoi, mai ales, Maratonul (1985) şi Insula (1988), sub titlul Maratonul (1995) şi Ţinutul bufonilor (2002), comportînd pe parcurs adaosuri semnificative în sensul structurării unui ambiţios ansamblu vizionar, marchează saltul spectacular către un discurs poetic de aspect aluvionar, ramificat, stufos, de o mare densitate ideatica şi figurativă, care-l individualizeaza pregnant pe poet în peisajul literar al acestor ani. Fără să fie cu totul abandonat, poemul scurt, de factura celui anunţat la debut face loc acestui amplu discurs cumulativ, în care latura sapienţial-aforistică cunoaste dezvoltari neasteptate, de marcă moralistă, de gust cumva barochizant şi manierist, în concordanţă cu o viziune a lumii ca teatru,-un theatrum mundi pe a cărui scenă se succed măşti doar în chip relativ individualizate, nişte dramatis personae, în fond, ce încarnează ipostaze ale omului-spectator, de la cea a Candidului la cea a Bufonului, lăsand loc şi unei măşti numite Blasfem, alteia care se cheama Arhitectul, ori înfatişării unei feminităţi paradoxal debordante şi totodată sterile, sub numele Striax. Dinspre baroc şi manierism vine şi cultivarea unei estetici a contrastelor, a unei coincidentia oppositorum, ce relativizează şi multiplică unghiurile privirii şi ale reflecţiei, pune în tensiune elementele obligate să se învecineze, fie ca ele trimit la date ale realului trăit ori la universuri livresc-simbolice, cu o dexteritate a fanteziei mereu creatoare de surprize, unele atingind cota ingeniozităţii caracteristice acelei meraviglia cerute ca efect de lectură de către manierişti. Se poate întelege de ce dimensiunea confesivă în sensul strict al cuvintului e ca şi absentă din acest teritoriu imaginar mai curînd "dramatic", pe o scena unde fiecare persona îşi rosteşte-scrie- "tirada", cu preluări succesive de roluri conştientizate ca atare, căci referinţele culturale, din spaţiul literaturii, artelor plastice, muzicii, nu sunt puţine şi servesc nu o dată afişării caracterului convenţional, de mască textuală şi de joc combinatoriu al limbajului.
Trecerea de la formula discursivă mai concentrată din Tabu, la sintaxa mult mai ramificată a poemelor următoare nu se face fără o anume dificultate, în sensul că articularea ansamblului textual e uneori deficitară, procedindu-se la salturi prea bruşte de la un registru stilistic la altul, cu ocoluri, perifraze, diluări ale ecuaţiilor imagistice în jurul cărora se construieşte poemul, fapt ce face relativ dificilă receptarea. Ciclul Călătoria , cu cei şapte "paşi în ţinutul bufonic" nu capătă contururi suficient de clare, lăsând loc aleatoriului şi unui soi de absconsitate de limbaj "oracular" care paraziteaza întrucîtva mesajul. Lucrurile se limpezesc, în schimb, în foarte originalul ciclu de sub titlul Interviul , în care, la întrebări puse într-un stil degajat-familiar, mimînd uneori limbajul străzii, dar aplicindu-l unei problematici ce cheamă reflecţia gravă (de exemplu: "Ce tot scormoneşti prin hirţoage şi faci liste şi descifrezi coduri ? Nu ţi-i teamă că scurtimea vieţii nu poate să afle legea în toate şi potriveala din chaos?"; "Vrei să mă duci pe mine cu preşul? Am eu o faţă de babalâc? Unde a fost mumă-ta aseară?"; "Hoa! Eşti comic? Cei ce umbla cu nasul pe sus sunt tot aşa de primejdioşi ca şi cei care umbla cu nasul pe jos?") se dau răspunsuri destul de aproximative, fără o evidentă legatură cu interogaţia din titlu, însă rămânînd în zona unor reflecţii pe mari teme ale existenţei, relativizată doar, la nivelul expresiei, prin nota de "bufonadă" anunţată pentru întregul ciclu şi pentru ansamblul operei. Căci, cum s-a mai observat, Cristian Simionescu scrie, de-acum, la o singură carte, ca marele predecesor francez deja citat, iar indicatorul Ţinutul bufonilor corespunde exact figuraţiei umane şi decorului în care ea e pusă să mişte.
Universul poetului se conturează, într-adevăr, ca unul al măştilor, al aparenţelor infinit diversificate disimulînd (sau, adesea, exprimînd mai adevarat, esenţialul din om). Al său mare teatru al lumii are, ca în virsta barocă a literaturii, o arie atotcuprinzătoare sau cu ambiţia de a acoperi manifestările cele mai diferite ale omenescului: aparenţele pot înşela, înşeală de cele mai multe ori, dar şi pot atrage atenţia asupra a ceea ce e abia disimulat sub ele, daca li se zgirie puţin fardul. Conştiinţa că trăim printre măşti invită, desigur, la relativizarea adevărurilor despre lume,însă nu doar în sensul scepticismului devalorizant, ci şi sugerînd o fragilitate, o vulnerabilitate, un strat mai de profunzime, sensibil, ce se cere şi poate fi descoperit şi reabilitat. Aparenţele pot deruta de doua ori ochiul spectatorului, menţinîndu-l la suprafeţele spectaculare, de carnaval, cu implicite deplasări groteşti de linii, şi excitînd în el impulsul deriziunii, al ironiei şi al sarcasmului ("alte măşti aceeaşi piesă", "privitor ca la teatru tu în lume să te-nchipui" - cum ar zice sceptic-stoicul Eminescu), ori îl pot provoca să caute - în sensul unei mai acute modernităţi - travestiuri protectoare ale fiinţei primejduite, marginalizate, dispreţuite. Poetul se intoarce, astfel, recuperator către vârsta baroc-manieristă a artelor, pentru care în lumea-teatru încăpeau ipostazele cele mai contradictorii şi mai "iregulare" ale fiinţei, aruncînd dubiul asupra adevarurilor crezute eterne - de nu cumva relativitatea perspectivei făcea din "eternitate" o sumă infinită de relativităti, în care autenticul viu putea fi uşor confundat cu compoziţia în trompe-l'oeil , aspectele vieţii cu convenţiile lor artistice şi literare, trăitul cu livrescul. Barochismul shakespearian, la care face trimitere un critic, e un potrivit reper pentru aproximarea naturii acestei poezii în care metamorfoza e un principiu fundamental al viziunii, susţinut de un limbaj în perpetuă efervescenţă asociativă, ce încalcă frontierele "logicului", face să coexiste regnurile, pune în ecuaţii insolite naturalul şi culturalul. Este, în bună măsură, şi felul de a se exprima al personajelor marelui Will care traduc această constiinţă a jocului universal într-un discurs el însuşi "jucăuş", ce cultivă, ca să exprime tragicul sau râsul comediei, o evidentă plăcere a învecinării neaşteptate, ingenioase, sclipitoare, a cuvintelor. Adesea paradoxală, cum este şi cugetarea aproximată în verb, căci paradoxală şi surprinzătoare este viaţa însăşi, succesiune de roluri în marele teatru mundan - cum ne spune Jacques Melancolicul din Cum vă place , în celebra tiradă, într-o epocă de precarităţi şi din nesiguranţă, stând, ca în Macbeth, sub semnul "zgomotului şi furiei".
"Maratonul", asociat cu "ţinutul bufonilor" aproximează cei doi mari vectori spaţiali al imaginarului acestei poezii: pe drumul lung al vestitorului de victorie din mitologie, "maratonist" este, în fond, poetul care acumuleaza imagini, aduce veşti despre înfătişările lumii pe care o traversează obstinat, cu o imensă cheltuială de energie şi fără siguranţă că mesajul său va fi întîmpinat cu întelegerea aşteptată. Iar măştile, schimonosite ori destinse, austere ori trădând convieţuiri promiscue, îl întîmpina de pretutindeni. O lume, aşadar, funciar alterată, lume pe dos, unde aparenţa şi realele se amestecă şi confundă, bricolaj cosmic compozit, deconcertant prin proliferare şi articularea precară a elementelor alcătuitoare. Evocarea lui Swift (căruia i se adresează patru "scrisori") şi cu care protagonistul poetic declară a dormi sub pernă, este sugestivă tocmai pentru această viziune satirică, sarcastică, asupra universului de incongruenţe şi absurdităţi, de grotesc şi hilar deopotrivă .
Perspectiva deschisă spre "ţinutul bufonilor" nu e una singură, dominanta satirică a tonului nu anulează alte abordări: aspirînd la o cuprindere cît mai amplă a imaginilor lumii, poetul-regizor se confesează prin delegaţie, încredinţînd cîteva roluri de observatori, reflectori, unor "personaje" precum cele deja amintite, urmînd să se exprime în secvenţe semnificative pentru tipuri de atitudine faţă de real: conştiinţă a măştii, mărturisită de Bufon, candoare a percepţiei şi sentiment de protecţie comprehensivă faţă de ceea ce pare neinsemnat şi efemer în viaţă, năzuinţa de a găsi o ordine în haosul înconjurător, realism melancolic al privirii dispuse să numească neconcesiv datele percepute - la Candid, respectiv la Arhitect şi Blasfem. Dar faptul că primul intră în scena Mimul e foarte elocvent: în el se rezumă cumva conştiinţa caracterului convenţional al tuturor lucrurilor aduse în discurs, tocmai întrucît depinde de aerul, de verbul ce se substituie obiectului real: "Pîna şi oxigenul / poate deveni o convenţie, o Vorbă care ţine locul. Un gând / e altceva, de-l muţi în altă parte. Trucaje, aparenţe, compensaţii, / voi tutelaţii" or, în ciuda nuanţelor privirii îndreptate spre lume, "actanţi" precum cei amintiţi ajung destul de repede la un numitor comun al reflecţiei - o medicaţie sceptic-critică: bufonul vă orbeşte, desigur, despre "veşminte care joacă roluri", dar şi Arhitectul observă "arta care acoperă ţipătul / căsăpirilor! Surdinele." calificînd toate aceste ipostaze drept "profesiuni de o clipă" şi constatînd amar că "Doar când dormi adînc, eşti tu al tău pentru tine", în rest "pe rând, eşti cînd una cînd alta" şi devii"monedă socială"! "Soluţii de o clipă, ameţind nările candorii" remarcă şi Blasfem, realizând că "Tomurile erudite ale Bufonologiei sunt pe patul pe care doarme"... un îndemn la rezistenţă în faţa "Comediei" lanseaza Candidul: "Rămâi totuşi în preajma rănilor. Nu te lăsa!", nu însă fără a acorda un soi de circumstanţe atenuante măştii, ca protectoare - "rol provizoriu", încă o dată - a fiinţei vulnerabile: "Mască, eşti mai umană şi mai adevărată / decit ţi s-a hărăzit printr-o inocentă inerţie!".
Cum se poate uşor observa, discursul poetic tinde mai degrabă spre cel teatral, nu doar în sensul strict dat de caracterul de punere în scenă a "personae -lor" şi replicilor, ci şi în acela, dependent de viziunea mai generală a "teatrului lumii", care face ca "actorii' să preia şi rolul de spectatori, inevitabil "judecători" ai spectacolului cu măşti la care asistă mereu. Or, în faţa acestei lumi în perpetuă metamorfoză, instabilă şi fragilă în articulaţiile ei, "cugetarea" privitorului ca la teatru nu poate fi decît una funciar sceptică, devalorizantă; judecata de "moralist" care a vazut multe la viaţa lui, stie şi află, mereu, destule despre natura ciudată şi complexă a omului, supusă agresiunilor şi alterării, prinsă în mecanismul deformator şi alienant al realităţii brutale.Decurge de aici, ca şi inevitabil, factura sapienţială a discursului, sentenţiozitatea lui; reflecţia asupra realităţii (scoase, însă, dintr-o temporalitate identificabilă şi trecută în rame genetice) admite, ca atare, un anume "prozaism" al înregistrării , al notaţiei de stări şi situaţii cotidiene, dar accentul cade precumpănitor pe ingeniul formulării unor "concluzii" trase în urma vizionării numitului spectacol. "Barochismul" şi "manierismul" limbajului, au aici un rol decisiv, tiparele stilistice antichizante, de epopee solemnă, alternează cu forme mai degajate şi mai destinse ale expresiei de culoare modernă, dar care prin inserarea unor vocabule marcate ca intruziuni ale stilului "vechi" al versului indică imediat distanţa fată de convenţie, jocul cu ea, chemat mereu sa mascheze sfâşierile dramatice ale spectacolului ce se înfătişeaza ochiului avertizat împotriva amintitelor "trucaje, aparente, compensaţii". Nota emfatic-antichizantă intră în compoziţia eteroclită a unui discurs încărcat de referinţe culturale, ca tot atîtea paradoxale "bruiaje" ale faptului crud, real, de unde şi ironia, de la distanţă faţă de rol, a spectatorului-histrion: "Provizorat, tu eşti briza humană eternă! Nu şopti la urechea femeilor / însărcinate această briză / Păzeşte-le pe ele de erorile coloanei de / mercur! La patul suferindului, seninătatea olimpiană mascată în / zdrenţe dă spectacole histrioneşti." -zice Bufonul, urmat imediat de Arhitect: "trubaduri, menestreli, ceea ce voi scrieţi pe poarta / abatorului - cugetările lui Giacomo - eu, Charles Rennie Macintosh, arhitectul, am scris de mult în salonul de ceai Cranston / din Ingram street! în tatonările din adagio pentru coarde / de Samuel Barber se aud loviturile ciocanelor şi caţelor / de lovit moalele capului şi în sala tranşării, saxofoanele / lui Charles Parker. A, da arta care acopera ţipătul căsăpirilor! Surdinele. / şi biata făptură flămândă care n-a cunoscut a noastră artă, / când a auzit de suferinţele şi ultragiile artei / şi-a prezentat scuze! sărutăm pe cei căsăpiţi şi pe căsăpitori, / pe cei care pipăie glanda moale a întunericului. Cu aceleasi mâini / ciupesc fundul madonelor. Din măcelarie dai în salon, / din salon în crâşmă, din crâşmă în sala de rugăciuni, de aici / în dormitor, din culcus în sala de operaţii. Cum să-l iubeşti / pe arhitectul care ne făcu acest hotel în batjocură?"
Dar un asemenea arhitect e însuşi poetul, - "un dumnezeu descumpănit (care) nu-şi cunoaşte creaturile", mereu surprins de ceea ce-i iese din mâini, care, iată, propune acest bricolaj existenţial-cultural sui generis , în stilul "eseistic", comentator şi autocomentator, asociat notaţiei "concrete" şi datului livresc insolit, modalitate învaţată, s-ar zice, de la T.S.Eliot. Însă, cu excelente rezultate, căci astfel de contiguităţi de "corelative obiective" se încheagă într-o structura ce le conservă, totuşi, tensiunea internă, fără a neglija efectele de distanţare rece-ironică fată de ansamblul astfel articulat. O replică, mai încolo, a Bufonului este şi o autodefiniîie a acestui mod de a compune discursul: "Bătrâna fiinţă, lasă-te de giumbuşlucuri / şi de binefacerile aparenţelor, esti bufonică şi chinuită / şi-ţi acoperi corpul, simţind ce cugeţi, cugetînd ce simţi" (s.n.). Ne întoarcem, cum se vede, pe căi frumos ocolite, către specific manieristul "joc al ideilor cu fantezia"...
Tot atâtea voci cîte măşti ale eului ofera lecţia unei întelepciuni devenite numitor comun al unui mod de a vedea lumea în contrastele şi dizarmoniile ei, din care e dedusă o atitudine ironic şi dureros comprehensivă şi un fel de alinare a suferinţei ce refuză să se proclame direct şi cu voce tare, de aici şi reiterarea unor fraze de încheiere a secvenţelor ciclului: "Consolează-mă. Consolează-te. Consolaţi-vă.", din care reiese o anume egalizare a stării de spirit a individului, a celuilalt şi a colectivităţilor omeneşti în ansamblul lor, în faţa "aceleiaşi piese" necontenit jucate. Odată trasate, liniile acestor ipostaze strâng în jurul lor noi şi noi argumente pentru judecata fiecăruia dintre ele, însă unificându-se, în ultimă instanţă intr-un mic cor, într-o polifonie care exprimă, în fond, atitudinea comună, în linii mari, a unei întelepciuni de substanţă sceptică şi stoică, ce pare a-şi reafirma mereu relaţia de adâncime cu Glossa eminesciana. Tot obiectînd contra falselor podoabe estetice sub care e disimulată realitatea dramatică a fiinţei, Blasfem ajunge, de pildă, la un fel de sinteză a cugetărilor sale cu aer de aforism, spunînd:"Ce ai prins din cărti să se lege cu empiricul. Ah, ora mesei / animale, fluturi dresaţi anume, mâncând porci, libelule sugând / elefanţi şi catâri asupra cărora se prelinge muzica / dintr-un concert brandenburgic. Şi harmonicele însoţind Mâncatul. /.../ de acum: / mersul în mâini, să vezi josul cu susul şi susul cu josul, adică / să te uiţi la coroanele copacilor cu tălpile şi curul. O mănuşă întoarsă / pe dos puţin! O fiinţă întoarsă pe dos, puţin!"
E o invitaţie, nu-i aşa, la un realism fundamental, complex, atent la contraste, la complexităţi şi nuanţe ale binelui şi răului, ale frumosului şi inesteticului...Bufonul însuşi sfîrşeşte prin a îmbrăca haina ambiguă a arlechinului, silit, într-un tîrziu să-şi echilibreze cumva râsul sarcastic-demascator cu melancolia contemplaţiei: "Jumătate sunt cuprins de o nebună veselie / Cealaltă jumătate trage spre o nevrotică amărăciune". La rândul său, Arhitectul, constată că "nu există geniul precauţiei! Câte capcane pe masă, / câtă şoricioaică /.../ Cântăreste moralitatea, cântăreste imoralitatea/ să vezi chaosul cum rîde! Cânţi / să ne punem şi cravata / eram în pielea goala. Orgoliul şi umilinţa / încrengate pentru a gândi a doua oară ceea ce mai gândisem / o dată." Chiar şi carnala Striax surprinde, în felul ei senzual-exacerbat, artificiozitatea podoabelor estetice care falsifică viul: "Lasă că manevrez eu microscoapele, pun eu lupele / pe fripturile literare: tocături fără oxigen, sosul prafului / de sticlă / cartofi de ziar prăjit!" Candidul însuşi, cel dedat până acum apărării valorilor vieţii dincolo de orice ierarhii, încheie prin a observa amar învecinările impure de date ale vieţii:"Soda şi ceaiul chinezesc convieţuiesc.// Drojdia în pântecul urbei umflă flora şi fauna. Răul / binelui suficient se aşează pe manşete /.../ Să fie în mine / amestecate porcăria şi divinaţia ?" Convingerile lui nu rămân cu totul neclătinate, de unde şi preluarea, cu variaţiuni a unei cunoscute fraze din Evanghelia lui Marcu : " Cred în Domnul şi Domnul crede în mine. şi rabdă / că rabzi. Cu vorbe de mult nu mai vorbesc, mişcarea buzelor / te-nşeală, e doar o tresărire din adânc şi făr-de-materialitate / cochetării ale chaosului ce-şi caută humanul pierdut în human. /.../ Nu-i rost să faci rost de un rost pe potrivă-ţi. / Ajută-mă, Doamne să cred în tine, că şi eu te ajut să crezi în mine!"... Asemenea cugetări mai curînd amare sunt concentrate în suita de "coduri" care urmeaza: fiecare din măştile angajate în spaţiul "maratonului" îşi rezumă aici propriile concluzii, puse sub un semn relativizant, pe care ultimul dintre "coduri", al Arhitectului, le concentrează astfel: "Fă încă o dată ce a mai fost facut, ca şi cum ar fi / pentru întâiaşi dată. Atâta stăruinţă, ca până la urmă / să auzi chicotind un bufon"..
Se vede, la fiecare secvenţă a amplului poem, că, aşa cum se răspunsese, foarte degajat, la o întrebare din ciclul "Interviul", poetul "are dichisul naraţiei în sînge". "Oscilez - spune el mai departe - între ţesălatul cailor swiftieni şi aplecarea / peste cărţile rare. /.../ Observaţi cu câtă trudă / al metaforelor belşug am diminuat (ah, poeţii cum pun / ei câte o floare pe rănile deschise)". Într-adevăr, arta poetica a lui Cristian Simionescu ţine mai degrabă de acest "dichis al naraţiei", de expresia mesteşugită la nivelul constructiei frazei, "replicii", "tiradei", în modelarea aparte a topicii, cu inversiuni tipice rostirii "retorice", în micile accente "antichizante" implicit ironice, căci amendează totuşi ceea ce Gellu Naum a numit "pohezia", expresia emfatică, excesul de solemnităţi. Numai că o anume gravitate a tonului e cerută neapărat de acest mod de a compune discursul, tocmai fiindcă avem de a face cu tenta sapienţială a spuselor unui "moralist" sui generis , nevoit să recurgă la aluzii către cărţile de întelepciune sau la stiluri poetice precum cel baroc şi manierist, în esenţă, al unui Shakespeare. Gravitate şi spirit ludic se conjugă, aşadar, în aceste manevrări ingenioase ale unui limbaj pe care poetul îl ştie prin excelenţă convenţional, deci susceptibil de a fi supus unor metamorfoze formale dintre cele mai libere. Viziunea dezabuzat-grotescă şi sarcastică a lui Swift - "De fapt, dupa sugestiile domnului Swift, remaniem / pe cit se poate (şi aşa,într-o doară) bietele mostre / clasoare, / bietele noastre descrieri atât de clare" - rămâne un reper, prin acest spaţiu poetic trece şi Goya cu ale sale "caprichos", nu suntem prea departe nici de articulările de comedie infernala şi de coşmar ale unui Bosch ori de neliniştitoarele întîlniri suprarealiste dintre obiecte. În faţa unei asemenea comedii uman-inumane, rămâne surâsul întelept-sceptic, cu o bună doză de stoicism din Confesiunile Delfinului : Stai în preajma mea. Caut cu ochii o barcă în chaos, / o rădăcină ieşită dintr-un mal, agaţă-te, salvează-te singur. Când se îneacă apa în apă trebuie sa fie groaznic -/ când priveşti mereu scena asta, trebuie să ai rezistenţă inumană. /.../ Râvneste cât mai puţin, atât cât surâsul cailor / swiftieni, cât cana de apă udând gura maratonistului"...
Cristian Simionescu are o asemenea rezistenţă, ba mai mult se lasă vizitat de "himere", numeşte laitmotivic "briza", o bănuială ("Să răsfoieşti sub tomurile lavei din Pompei, / încă vieţuieşte acolo o fiinţă a cărei respiraţie / se aude până aici", "în mine mai exista un om pe care nu l-am vazut") descifrată sub infinitatea de măşti şi roluri. În "corabia swiftiana" - altă corabie a lui Sebastian - subiectul liric are totuşi puterea să rostească un semnificativ memento: "Nu uita rădăcinile ţinutului misterios, nu te speria / chiar când crapă ouale corbului în gerul bobotezei, te ocroteşte himera, n-o vezi, ea însoţeşte"... Pe lungile, extenuantele căi străbătute sub îndemnul vestirii unei victorii, subiectul poetic menit să-şi ducă traiul în "ţinutul bufonilor" nu încetează să-l aştepte pe "maratonistul stors de sete".
