Atelierele atroce, de Mircea A. Diaconu
Atelierele poeziei, Editura Ideea Europeană, 2011
Uriaşă distanţa care separă discreţia publică de forţa şi anvergura poeticii lui Cristian Simionescu. Vorbesc de discreţie în absenţa unui cuvânt mai potrivit, căci dacă, într-adevăr, el îşi asumă izolarea, şi o face cu superbie, dar şi cu conştiinţa clară a deşertăciunilor conjuncturale („Drag provincial, poţi fi numit european/ chiar dacă locuieşti într-un cotlon/ pe o uliţă numită Beckett", citim într-un loc), cine îl cunoaşte pe poet ştie că viziunile sale funambuleşti şi tăietura crudă a spuselor sale se nasc dintr-o etică şi dintr-o atitudine care incorporează. himericul în existenţă. Iar forţa poeziei sale, aşa laxe, arborescente, informe, cum este, aşa „haotică şi delirantă", cum zicea cineva, se naşte din disperare şi frică, din umilinţă şi orgoliu, din pocăinţă şi nebunie. Şi spun nebunie gândindu-mă la memorabilul poem numit Acel nebun care-a găsit centrul apei.
Poetul acesta care se brăneşte din „chinul cronologiei" are viziunea crudă a srarşitului continuu („Din orologiu se preling picături de sânge"); cât despre forţa poeziei sale, ea stă în adevărul experienţei şi în devoţiunea faţă de propriul destin, care Inseamnă cu atât mai mult afirmare cu cât se desăvârseste în sfişiere de sine. Este paradoxul acestei poezii care se edifică predilect din paradoxuri. Aşa cum paradox e şi faptul că „naraţiunile" acestea ample, fastidioase, aceste traiecte care se propulsează într-o continuă devorare amplificantă sunt consecinţa incercării de a capta ultimul adevăr, de a prinde în schită figura spiritului creator şi deopotrivă a lumii, ceea ce poetul numeşte Iinut al himerelor, al Comicologiei, sau, cu o sintagmă care dă chiar titlul ultimului volum, Tinutul bufonilor (Editura Junimea, col. Dictatură şi scriitură, 2002). in treacăt fie spus, deşi o poezie în care cuvântul eu cine ştie dacă apare de câteva ori, scrierile lui Cristian Simionescu - articulate într-o arhitectură sofisticată, al cărei sens nici nu se cere descifrat decât prin analogie cu haosul-adeVăr - implică într-un mod decisiv interogaţiile fiintei care explorează cu sagacitate teritoriile materiei şi ale spiritului.
Fără să pună explicit problema absenţei divinităţii, poezia aceasta este tocmai consecinţa unei disperări care înregistrează cu febrilitate, sarcasm şi furie relieful de adâncime al fiinţei. Aşa încât ceea ce trebuie retinut înainte de toate este adevărul acestei poezii care refuză să se mistifice în direcţia convenţionalizării calofile. „Ştiu de ce e în stare hrăpăreaţa literară, căţeaua/ stilului, nu ţine cont de mâinile rupte, de umilinţele/ acceptate, de agonie", citim *intr-un loc. Altă dată: „Am fost în casele poeţilor gingaşi, nu am rămas acolo.../ Eu n-am văzut doar îngeri şi progenituri de îngeri./ Cântăreţi în liră, la abator jgheaburile-s vinete de sânge!". Opţiune şi dat, viziunile atroce ale lui Cristian Simionescu fac din poezie o experienţă pe cont propriu, un... maraton desfăşurat la intensitatea teribilă a angajării sinucigaşe. Cu riscul de a cita prea mult, un ultim exemplu: „Să nu furi vorbele din buzunarele parnasiene,/ [...]/ să nu compui la iuţeală un set de bucle literare/ să nu purcezi spre simulare cu gesturi ceremonioase,/ [...]/ Multi dansează cu Proust, mulţi îl tutuiesc pe Joyce,/ mulţi manevrează puşca lui Hemingway, mulţi îl ciupesc/ pe Picasso./ [ ]/Acel personaj ce-i ascuns în tine, în locul tău/ trăieşte câteodată şi te pierde şi tu/ viaţa nu vieţuieşti de nu îl alungi neîncetat./ «[...] Profesia/ de vieţuitor, dacă o iei drept împrumut, cu împrumut o/ dai şi doar atât?»".
Altfel, cum să explicăm coborăr ea lui Cristian Simionescu în bolgii decât ca pe o incercare de a surprinde spiritul ascuns în spatele formelor, materiei? Or, ceea ce, în ample viziuni (acele „ţinuturi virgine şi tropicale ale naraţiei"), descoperă poetul ţine de adevărurile teribile, dureroase, pe care din comoditate le refuzăm. Misiunea poetului, dacă este să punem problema în aceşti termeni, este aceea de „a plimba pantera prin urbe", de a dinamita orice iluzie. Nu întâmplător, în experienţa aceasta sunt invocaţi Dante, Gogol, Swift, De Chirico ori Goya. Deşi, la drept vorbind, „Goya în nici un caz, ne-a şi zis-o: eu nu pot suporta/ scene atât de tari, eu nu-s în stare...". Satyricon-ul său - elaborat cu o solemnitate de tragedie antică - exprimă convingerea că poezia, în forma aceasta teribilă a spectacolului exacerbat hilar, nu este o alifie pentru răni deschise, ci, dimpotrivă, mare incercare, saşietoare, a adevărului.
Prin urmare, nu o poezie a eului scrie Cristian Simionescu - şi, cu toate acestea, tablourile terifiante, scenariile dramatice (ale Căr. or personaje sunt Mimul, Bufonul, Arhitectul ori, pentru a mai da un singur exemplu, Candidul) mărturisesc, în mari oglinzi deformatoare, tocmai despre continuitatea dintre fiinţă şi lume. „Oare e bine că fiecare vede după chipul şi asemănarea sa?", se-ntreabă la un moment dat poetul. Aşa încât, să fie clar: marile construcţii din poezia lui Cristian Simionescu nu sunt simple dezvoltări lingvistice şi imaginare care să-i ilustreze virtuozităţile baroce şi dacă motivul vieţii ca teatru e prea prezent, aceasta e dovada în plus a sMşierii de sine. Cine crede că „tablourile" lui Cristian Simionescu sunt comode cu sine, căci înregistrează doar formele din afara sinelui, se înşală. Exteriorul şi interiorul sunt una, iar înregistrarea hiperbolică e consecinţa unei disperări bacoviene. Doar că, spre deosebire de ce se întâmpla la autorul stanţelor burgheze, lapidaritatea eliptică a neantului ia forma grimaselor desăvârşite în visceralitate: „Ce fotografiezi de zor tainele dinlăuntrul tău? Of, fotografiezi/ ţipătul şi tăcerea".
De ce vorbesc de visceralitate şi de ce explorează poetul „măruntaiele Comediei"?! Un cumplit sentiment de vinovăţie („Eu nu am fost pur, dar atât de mult să fi greşit încât să-mi fie ruşine de crengi, de insecte, de foc?"; a se vedea, în acest sens, şi poezia Am plătit) atrage după sine un întreg complex al gemenilor, cu consecinţe ample la nivelul imaginarului poetic. In fapt, dacă există un spectacol hilar-teribil al materiei - acel ţinut al Comicologiei el se explică prin conştiinţa devorării (iată aici singura divinitate creatoare!) a „maxilarelor savurând" („din când în când aud/ un ţipăt 1n maşina de tocat came") şi, deopotrivă, prin glisare permanentă a formelor: „In orice zburătoare e şi puţin pachiderm/ [...]/ în fiecare nu este şi puţin da". Se poate scrie îndelung pe motiv-ul acesta al gemenilor („Nici un rând scris nu-i în întregime adevăr şi minciună") care inculcă o etică, nu a contemplării detaşat-sublime ori tragice, ci cutremurate. Spectacolul venelor şi al arterelor, al organelor şi al sângelui, obsesia aceasta a totului care ne mută „din măcelărie 1n salon, din salon în crăs' din crâşmă în sala de rugăciuni, de aici în dormitor" etc. - pe care nu-1 putem detalia aici, deşi ar merita-o - e cu atât mai hipertrofiat cu cât răspunsul la Intrebarea „Unde-i miezul fiinţei?" e mai acută şi tară de răspuns. De aici şi o tentă satirică şi justiţiară a poeziei lui Cristian Simionescu (iată-1 spunând: „Ana văzut eu carnivori care fac apologia spiritului"); de aici şi Indoiala asupra propriului eu („Dacă ar fi să alegi o singură Vorbă, pe care ai alege-o? Dintre atâtea Vorbe, pe care am ales-o? incă nu am decis dacă exist, 1n ciuda brutalităţilor şi [...]/ Dar încă nu am decis dacă sunt"); de aici, chiar şi disperarea de a nu putea muri de tot, din moment ce „Are şi ea, carnea, spiritualitatea ei".
Da, nu e o poezie de salon aceasta. Miza ei este asumarea totală a disperării şi câteva versuri fac cât o Intreagă poetică: „Dacă tot stai/ pe marginea oceanului, nu-1 mai hrăni cu metafore,/ dezbracă-te şi intră gol în el". insă nu vreau să transform analiza 1ntr-o explicită pledoarie. Poate ar trebui doar să mai spunem că forţa demersului poetic instituit de Cristian Simionescu e dovedită şi de faptul că, descinzând, într-un fel sau altul, din Eminescu şi din Bacovia, la rându-i intră 1ntr-o serie de afinităţi care-i dovedesc adevărul, perenitatea şi energia. Fără a miza pe jocul facil al teoriei influenţelor, aed că Ioan Es. Pop, Marian Drăghici ori Nicolae Coande intră într-o familie de spirite în care plenas se manifestă şi autorul acestui ultim ţinut al bufonilor.
Atelierele poeziei, Editura Ideea Europeană, 2011
Uriaşă distanţa care separă discreţia publică de forţa şi anvergura poeticii lui Cristian Simionescu. Vorbesc de discreţie în absenţa unui cuvânt mai potrivit, căci dacă, într-adevăr, el îşi asumă izolarea, şi o face cu superbie, dar şi cu conştiinţa clară a deşertăciunilor conjuncturale („Drag provincial, poţi fi numit european/ chiar dacă locuieşti într-un cotlon/ pe o uliţă numită Beckett", citim într-un loc), cine îl cunoaşte pe poet ştie că viziunile sale funambuleşti şi tăietura crudă a spuselor sale se nasc dintr-o etică şi dintr-o atitudine care incorporează. himericul în existenţă. Iar forţa poeziei sale, aşa laxe, arborescente, informe, cum este, aşa „haotică şi delirantă", cum zicea cineva, se naşte din disperare şi frică, din umilinţă şi orgoliu, din pocăinţă şi nebunie. Şi spun nebunie gândindu-mă la memorabilul poem numit Acel nebun care-a găsit centrul apei.
Poetul acesta care se brăneşte din „chinul cronologiei" are viziunea crudă a srarşitului continuu („Din orologiu se preling picături de sânge"); cât despre forţa poeziei sale, ea stă în adevărul experienţei şi în devoţiunea faţă de propriul destin, care Inseamnă cu atât mai mult afirmare cu cât se desăvârseste în sfişiere de sine. Este paradoxul acestei poezii care se edifică predilect din paradoxuri. Aşa cum paradox e şi faptul că „naraţiunile" acestea ample, fastidioase, aceste traiecte care se propulsează într-o continuă devorare amplificantă sunt consecinţa incercării de a capta ultimul adevăr, de a prinde în schită figura spiritului creator şi deopotrivă a lumii, ceea ce poetul numeşte Iinut al himerelor, al Comicologiei, sau, cu o sintagmă care dă chiar titlul ultimului volum, Tinutul bufonilor (Editura Junimea, col. Dictatură şi scriitură, 2002). in treacăt fie spus, deşi o poezie în care cuvântul eu cine ştie dacă apare de câteva ori, scrierile lui Cristian Simionescu - articulate într-o arhitectură sofisticată, al cărei sens nici nu se cere descifrat decât prin analogie cu haosul-adeVăr - implică într-un mod decisiv interogaţiile fiintei care explorează cu sagacitate teritoriile materiei şi ale spiritului.
Fără să pună explicit problema absenţei divinităţii, poezia aceasta este tocmai consecinţa unei disperări care înregistrează cu febrilitate, sarcasm şi furie relieful de adâncime al fiinţei. Aşa încât ceea ce trebuie retinut înainte de toate este adevărul acestei poezii care refuză să se mistifice în direcţia convenţionalizării calofile. „Ştiu de ce e în stare hrăpăreaţa literară, căţeaua/ stilului, nu ţine cont de mâinile rupte, de umilinţele/ acceptate, de agonie", citim *intr-un loc. Altă dată: „Am fost în casele poeţilor gingaşi, nu am rămas acolo.../ Eu n-am văzut doar îngeri şi progenituri de îngeri./ Cântăreţi în liră, la abator jgheaburile-s vinete de sânge!". Opţiune şi dat, viziunile atroce ale lui Cristian Simionescu fac din poezie o experienţă pe cont propriu, un... maraton desfăşurat la intensitatea teribilă a angajării sinucigaşe. Cu riscul de a cita prea mult, un ultim exemplu: „Să nu furi vorbele din buzunarele parnasiene,/ [...]/ să nu compui la iuţeală un set de bucle literare/ să nu purcezi spre simulare cu gesturi ceremonioase,/ [...]/ Multi dansează cu Proust, mulţi îl tutuiesc pe Joyce,/ mulţi manevrează puşca lui Hemingway, mulţi îl ciupesc/ pe Picasso./ [ ]/Acel personaj ce-i ascuns în tine, în locul tău/ trăieşte câteodată şi te pierde şi tu/ viaţa nu vieţuieşti de nu îl alungi neîncetat./ «[...] Profesia/ de vieţuitor, dacă o iei drept împrumut, cu împrumut o/ dai şi doar atât?»".
Altfel, cum să explicăm coborăr ea lui Cristian Simionescu în bolgii decât ca pe o incercare de a surprinde spiritul ascuns în spatele formelor, materiei? Or, ceea ce, în ample viziuni (acele „ţinuturi virgine şi tropicale ale naraţiei"), descoperă poetul ţine de adevărurile teribile, dureroase, pe care din comoditate le refuzăm. Misiunea poetului, dacă este să punem problema în aceşti termeni, este aceea de „a plimba pantera prin urbe", de a dinamita orice iluzie. Nu întâmplător, în experienţa aceasta sunt invocaţi Dante, Gogol, Swift, De Chirico ori Goya. Deşi, la drept vorbind, „Goya în nici un caz, ne-a şi zis-o: eu nu pot suporta/ scene atât de tari, eu nu-s în stare...". Satyricon-ul său - elaborat cu o solemnitate de tragedie antică - exprimă convingerea că poezia, în forma aceasta teribilă a spectacolului exacerbat hilar, nu este o alifie pentru răni deschise, ci, dimpotrivă, mare incercare, saşietoare, a adevărului.
Prin urmare, nu o poezie a eului scrie Cristian Simionescu - şi, cu toate acestea, tablourile terifiante, scenariile dramatice (ale Căr. or personaje sunt Mimul, Bufonul, Arhitectul ori, pentru a mai da un singur exemplu, Candidul) mărturisesc, în mari oglinzi deformatoare, tocmai despre continuitatea dintre fiinţă şi lume. „Oare e bine că fiecare vede după chipul şi asemănarea sa?", se-ntreabă la un moment dat poetul. Aşa încât, să fie clar: marile construcţii din poezia lui Cristian Simionescu nu sunt simple dezvoltări lingvistice şi imaginare care să-i ilustreze virtuozităţile baroce şi dacă motivul vieţii ca teatru e prea prezent, aceasta e dovada în plus a sMşierii de sine. Cine crede că „tablourile" lui Cristian Simionescu sunt comode cu sine, căci înregistrează doar formele din afara sinelui, se înşală. Exteriorul şi interiorul sunt una, iar înregistrarea hiperbolică e consecinţa unei disperări bacoviene. Doar că, spre deosebire de ce se întâmpla la autorul stanţelor burgheze, lapidaritatea eliptică a neantului ia forma grimaselor desăvârşite în visceralitate: „Ce fotografiezi de zor tainele dinlăuntrul tău? Of, fotografiezi/ ţipătul şi tăcerea".
De ce vorbesc de visceralitate şi de ce explorează poetul „măruntaiele Comediei"?! Un cumplit sentiment de vinovăţie („Eu nu am fost pur, dar atât de mult să fi greşit încât să-mi fie ruşine de crengi, de insecte, de foc?"; a se vedea, în acest sens, şi poezia Am plătit) atrage după sine un întreg complex al gemenilor, cu consecinţe ample la nivelul imaginarului poetic. In fapt, dacă există un spectacol hilar-teribil al materiei - acel ţinut al Comicologiei el se explică prin conştiinţa devorării (iată aici singura divinitate creatoare!) a „maxilarelor savurând" („din când în când aud/ un ţipăt 1n maşina de tocat came") şi, deopotrivă, prin glisare permanentă a formelor: „In orice zburătoare e şi puţin pachiderm/ [...]/ în fiecare nu este şi puţin da". Se poate scrie îndelung pe motiv-ul acesta al gemenilor („Nici un rând scris nu-i în întregime adevăr şi minciună") care inculcă o etică, nu a contemplării detaşat-sublime ori tragice, ci cutremurate. Spectacolul venelor şi al arterelor, al organelor şi al sângelui, obsesia aceasta a totului care ne mută „din măcelărie 1n salon, din salon în crăs' din crâşmă în sala de rugăciuni, de aici în dormitor" etc. - pe care nu-1 putem detalia aici, deşi ar merita-o - e cu atât mai hipertrofiat cu cât răspunsul la Intrebarea „Unde-i miezul fiinţei?" e mai acută şi tară de răspuns. De aici şi o tentă satirică şi justiţiară a poeziei lui Cristian Simionescu (iată-1 spunând: „Ana văzut eu carnivori care fac apologia spiritului"); de aici şi Indoiala asupra propriului eu („Dacă ar fi să alegi o singură Vorbă, pe care ai alege-o? Dintre atâtea Vorbe, pe care am ales-o? incă nu am decis dacă exist, 1n ciuda brutalităţilor şi [...]/ Dar încă nu am decis dacă sunt"); de aici, chiar şi disperarea de a nu putea muri de tot, din moment ce „Are şi ea, carnea, spiritualitatea ei".
Da, nu e o poezie de salon aceasta. Miza ei este asumarea totală a disperării şi câteva versuri fac cât o Intreagă poetică: „Dacă tot stai/ pe marginea oceanului, nu-1 mai hrăni cu metafore,/ dezbracă-te şi intră gol în el". insă nu vreau să transform analiza 1ntr-o explicită pledoarie. Poate ar trebui doar să mai spunem că forţa demersului poetic instituit de Cristian Simionescu e dovedită şi de faptul că, descinzând, într-un fel sau altul, din Eminescu şi din Bacovia, la rându-i intră 1ntr-o serie de afinităţi care-i dovedesc adevărul, perenitatea şi energia. Fără a miza pe jocul facil al teoriei influenţelor, aed că Ioan Es. Pop, Marian Drăghici ori Nicolae Coande intră într-o familie de spirite în care plenas se manifestă şi autorul acestui ultim ţinut al bufonilor.
