Laudatio, de Mircea Martin
Convorbiri Literare, Iaşi, no.3, martie 2009
Prezentare la ceremonia de decernare a Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" 2008.
Cel de al 18-lea laureat al Premiului Naţional de Poezie a avut parte de cea mai îndelungată candidatură de pînă acum.
În cazul lui Cristian Simionescu avem însă de a face cu o contradicţie flagrantă între vizibilitate şi valoare care nu-i exclus să fi influenţat şi întîrzierea deciziei juriului nostru.
Născut la Hlipiceni, în judetul Botoşani, şi trăitor la Bîrlad, Cristian Simionescu n-a fost şi nu este prezent pe scena noastră literar-culturală, populată de atîţia truveri abili deveniţi sycofanti politici, lăudători şi înjurători cu ziua, gurmanzi groteşti la Marele Dejun, soli fără solie, bufoni fără voie. El a rămas fidel provinciei şi vocaţiei sale, consumîndu-şi adeziunile puţine şi numeroasele amărăciuni într-o retragere sinonimă cu o respingere. Într-un qausi-anonimat cultivat ca un privilegiu, Cristian Simionescu nu bate cîrciumile şi redacţiile Capitalei, purtînd vorbe, vînînd recenzii, căutînd complicităţi. Exigent cu sine, parcimonios cu publicaţiile proprii, el şi-a întemeiat un spaţiu de intimitate şi reflecţie pe care l-a numit cu un cuvînt inventat anume: „Taciturnia”. Comportamentul său discret, decent şi demn, ca şi dificultatea poeziei sale, perseverenta în a scrie poeme lungi i-au asigurat o impopularitate durabilă, astfel încît acordarea acestui premiu va stîrni, n-am nici o îndoială, mirarea multor neofiţi.
Pentru cititorii avizaţi de poezie, ca şi pentru poeţii capabili să-şi depăsească invidiile şi idiosincraziile, Cristian Simionescu a fost şi este un nume care contează, o referinţă inconturnabilă, o prezenţă. Nu întîmplător, volumele sale s-au bucurat în genere de atenţia criticilor, au fost tratate cu seriozitate şi respect. În mai mare măsură decît alte demersuri poetice, oferta sa pare anume concepută spre a fi interpretată; ea provoacă, invită şi obligă la un efort hermeneutic. şi nu doar poemele de ample dimensiuni precum Maratonul, dar foarte multe dintre celelalte.
Aproape fiecare text al lui are o structură multiplană şi dramaturgică. Niciunde nu se rosteşte şi nu se aude o singură voce. Ceea ce poetul vrea să ne spună cere o simultaneitate, o suprapunere de voci şi de registre. E un mod curios şi spectaculos de a înfrunta – în poezie – limitele înseşi ale literaturii ca artă a succesiunii!
Marile poeme ale lui Cristian Simionescu se cer citite ca nişte romane miniaturale cu planuri paralele, caracterizate printr-un plurilingvism ad-hoc, sau ca nişte piese de teatru în conflictul resorbit şi atenuat în discurs liric; sau ca nişte librete de operă reduse la ariile principale.
Invoc aceste ipoteze de lectură ca să atrag atentia asupra faptului că – spre a le întelege cum se cuvine – aceste poeme nu trebuie abordate exclusiv din perspectiva lirismului. Ceea ce – spun încă o dată – e valabil nu numai pentru marile sale orchestraţii poematice. Iată cel mai scurt poem al său:
„Ah, deci manevrezi hangiţa pe la hanuri?/ Cum dai tu, mă, fără să vinzi?
Cu cine umblă soră-ta? Tu vrei să-mi calci pe rînză?
A, dumneavoastră folosiţi stilul oral, amical!
Ploaia orizontală îmi taie nervii.”
Iată cum – numai în 5 versuri – se desfac trei planuri: în prima secvenţă, se citează un dialog, în a doua avem o replică din afara anecdoticii imaginare, dar şi din afara poemului, deşi, paradoxal în cadrul lui, („A, dumneavoastră folosiţi stilul oral, amical!”) –, pentru ca ultimul vers să ne instaleze într-un registru metaforic şi liric: „Ploaia orizontală îmi taie nervii”.
Astfel de structuri complexe reprezintă o probă sigură de constiinţă poetică mereu trează şi sînt prielnice autoironiei, ironiei şi sarcasmului. Reticent în faţa ispitei iubirii de sine, ca şi a siguranţei de sine, Cristian Simionescu nu se lasă nici pradă umorului sau comicului facil. Lumea însăşi fiind pentru el „o comédie”, o lume în care „un comic mut trage sforile”, nu are „vanitatea de a fi comic peste-poate”. „Dacă rîzi tot timpul – scrie el – nu înseamnă că esti plin sadea de umor.” Propozitiile unui fals tratat de economie a comicului s-ar putea desprinde, la un moment dat, din versurile sale.
Rolul pe care poetul pare să-l accepte în această lume este acela de bufon visător, de măscărici utopic. Comicul asumat în poezia lui Cristian Simionescu este vecin cu exasperarea. Iar umorul său – ca şi autoironia – apar anume spre a atenua grandilocvenţa literară a tragicului.
„Cînd în singurătate, te lipeşti ghemuit de patul tău, pune jos un cub de zahăr; puţină miere şi odaia ta va fi populată de furnici:
Oricum, cînd sînt fiinţe vii mai multe, noaptea-i mai puţin tragică, încheieturile dor mai puţin.”
Tocmai tragicul vieţii sau comicul vieţii sau tragicul şi comicul vieţii propriu-zise îl fac pe poet să resimtă dureros şi, din nou, autoironic, incompatibilitatea dintre această viaţă şi literatura care are pretentia să dea seama despre ea.
„Ah, pastelistii ne omoară cu talentul lor”, „Vai poeme, vai arte” – iată cîteva exclamaţii recurente. Sau: „Stim de ce e în stare hrăpăreaţa literatură...”
„Poetul duios este ca junele care sare coarda în fata ologului.”
„E limpede că poetul duios e o hahaleră.”
Ultimul vers ni-l aminteşte, desigur, pe Baudelaire care scria, la rîndul lui: „Tous les élégiaques sont des canailles”.
Într-o epocă în care scepticismul ne apare ca aproape singura alternativă la un relativism uzurpator al tuturor valorilor, Cristian Simionescu îndrăzneşte să fie un moralist.
În momente de reuşită expresivă, atunci cînd uneori prea lungile sale ocolişuri sînt bine controlate şi călăuzite, simţim că poemele sale poartă sensuri ce merită să fie desluşite, simţim că ceea ce ni se promite şi mijeşte de-a lungul lor ni se dezvăluie pînă la urmă cu o putere intensificată de amînarea însăşi.
M-aş opri la un poem (Acel nebun care-a găşit centrul apei) în care eu văd capodopera lui Cristian Simionescu.
Poemul începe prin a evoca un nebun care ar fi găşit „centrul apei” şi ar fi fost pedepsit de alţi nebuni pentru asta, supus fiind la un supliciu umilitor. Replica orgolioasă a victimei ne face dintr-o dată atenţi: „ce puteti voi spune unui om atît de sărac, ce puteti voi vinde celui ce nu-i lipseşte nimic? Chiar carne de lup dîndu-mi drept hrană, voi credeţi că eu voi deveni lup?”
Discursul se poartă în continuare într-un plan mai înalt, speculaţia poetică ne pune la încercare propria capacitate imaginativă, „centrul apei” este înlocuit acum cu „miezul fiinţei” – obsesie fondatoare, inspiratoare a poeziei lui Cristian Simionescu.
Pe urmele lui Nichita Stănescu şi alături de alti poeţi români, laureatul nostru de azi ne propune propria lui halucinaţie temporală:
„Nici o sculă/ nu poate lovi miezul fiinţei
Precum/ aţi chinui un om care încă nu s-a născut.//
Locuiţi un timp locuit de mine cu secole în urmă./ Voi locui un timp interzis vouă. Loviţi o fiinţă a cărei mamă nu s-a născut./ Cum umilitor pentru bărbaţii ce tînjesc o femeie ce după moartea lor se va naşte.”
Cristian Simionescu binemerită Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” şi, desigur, felicitările noastre.
Convorbiri Literare, Iaşi, no.3, martie 2009
Prezentare la ceremonia de decernare a Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" 2008.
Cel de al 18-lea laureat al Premiului Naţional de Poezie a avut parte de cea mai îndelungată candidatură de pînă acum.
În cazul lui Cristian Simionescu avem însă de a face cu o contradicţie flagrantă între vizibilitate şi valoare care nu-i exclus să fi influenţat şi întîrzierea deciziei juriului nostru.
Născut la Hlipiceni, în judetul Botoşani, şi trăitor la Bîrlad, Cristian Simionescu n-a fost şi nu este prezent pe scena noastră literar-culturală, populată de atîţia truveri abili deveniţi sycofanti politici, lăudători şi înjurători cu ziua, gurmanzi groteşti la Marele Dejun, soli fără solie, bufoni fără voie. El a rămas fidel provinciei şi vocaţiei sale, consumîndu-şi adeziunile puţine şi numeroasele amărăciuni într-o retragere sinonimă cu o respingere. Într-un qausi-anonimat cultivat ca un privilegiu, Cristian Simionescu nu bate cîrciumile şi redacţiile Capitalei, purtînd vorbe, vînînd recenzii, căutînd complicităţi. Exigent cu sine, parcimonios cu publicaţiile proprii, el şi-a întemeiat un spaţiu de intimitate şi reflecţie pe care l-a numit cu un cuvînt inventat anume: „Taciturnia”. Comportamentul său discret, decent şi demn, ca şi dificultatea poeziei sale, perseverenta în a scrie poeme lungi i-au asigurat o impopularitate durabilă, astfel încît acordarea acestui premiu va stîrni, n-am nici o îndoială, mirarea multor neofiţi.
Pentru cititorii avizaţi de poezie, ca şi pentru poeţii capabili să-şi depăsească invidiile şi idiosincraziile, Cristian Simionescu a fost şi este un nume care contează, o referinţă inconturnabilă, o prezenţă. Nu întîmplător, volumele sale s-au bucurat în genere de atenţia criticilor, au fost tratate cu seriozitate şi respect. În mai mare măsură decît alte demersuri poetice, oferta sa pare anume concepută spre a fi interpretată; ea provoacă, invită şi obligă la un efort hermeneutic. şi nu doar poemele de ample dimensiuni precum Maratonul, dar foarte multe dintre celelalte.
Aproape fiecare text al lui are o structură multiplană şi dramaturgică. Niciunde nu se rosteşte şi nu se aude o singură voce. Ceea ce poetul vrea să ne spună cere o simultaneitate, o suprapunere de voci şi de registre. E un mod curios şi spectaculos de a înfrunta – în poezie – limitele înseşi ale literaturii ca artă a succesiunii!
Marile poeme ale lui Cristian Simionescu se cer citite ca nişte romane miniaturale cu planuri paralele, caracterizate printr-un plurilingvism ad-hoc, sau ca nişte piese de teatru în conflictul resorbit şi atenuat în discurs liric; sau ca nişte librete de operă reduse la ariile principale.
Invoc aceste ipoteze de lectură ca să atrag atentia asupra faptului că – spre a le întelege cum se cuvine – aceste poeme nu trebuie abordate exclusiv din perspectiva lirismului. Ceea ce – spun încă o dată – e valabil nu numai pentru marile sale orchestraţii poematice. Iată cel mai scurt poem al său:
„Ah, deci manevrezi hangiţa pe la hanuri?/ Cum dai tu, mă, fără să vinzi?
Cu cine umblă soră-ta? Tu vrei să-mi calci pe rînză?
A, dumneavoastră folosiţi stilul oral, amical!
Ploaia orizontală îmi taie nervii.”
Iată cum – numai în 5 versuri – se desfac trei planuri: în prima secvenţă, se citează un dialog, în a doua avem o replică din afara anecdoticii imaginare, dar şi din afara poemului, deşi, paradoxal în cadrul lui, („A, dumneavoastră folosiţi stilul oral, amical!”) –, pentru ca ultimul vers să ne instaleze într-un registru metaforic şi liric: „Ploaia orizontală îmi taie nervii”.
Astfel de structuri complexe reprezintă o probă sigură de constiinţă poetică mereu trează şi sînt prielnice autoironiei, ironiei şi sarcasmului. Reticent în faţa ispitei iubirii de sine, ca şi a siguranţei de sine, Cristian Simionescu nu se lasă nici pradă umorului sau comicului facil. Lumea însăşi fiind pentru el „o comédie”, o lume în care „un comic mut trage sforile”, nu are „vanitatea de a fi comic peste-poate”. „Dacă rîzi tot timpul – scrie el – nu înseamnă că esti plin sadea de umor.” Propozitiile unui fals tratat de economie a comicului s-ar putea desprinde, la un moment dat, din versurile sale.
Rolul pe care poetul pare să-l accepte în această lume este acela de bufon visător, de măscărici utopic. Comicul asumat în poezia lui Cristian Simionescu este vecin cu exasperarea. Iar umorul său – ca şi autoironia – apar anume spre a atenua grandilocvenţa literară a tragicului.
„Cînd în singurătate, te lipeşti ghemuit de patul tău, pune jos un cub de zahăr; puţină miere şi odaia ta va fi populată de furnici:
Oricum, cînd sînt fiinţe vii mai multe, noaptea-i mai puţin tragică, încheieturile dor mai puţin.”
Tocmai tragicul vieţii sau comicul vieţii sau tragicul şi comicul vieţii propriu-zise îl fac pe poet să resimtă dureros şi, din nou, autoironic, incompatibilitatea dintre această viaţă şi literatura care are pretentia să dea seama despre ea.
„Ah, pastelistii ne omoară cu talentul lor”, „Vai poeme, vai arte” – iată cîteva exclamaţii recurente. Sau: „Stim de ce e în stare hrăpăreaţa literatură...”
„Poetul duios este ca junele care sare coarda în fata ologului.”
„E limpede că poetul duios e o hahaleră.”
Ultimul vers ni-l aminteşte, desigur, pe Baudelaire care scria, la rîndul lui: „Tous les élégiaques sont des canailles”.
Într-o epocă în care scepticismul ne apare ca aproape singura alternativă la un relativism uzurpator al tuturor valorilor, Cristian Simionescu îndrăzneşte să fie un moralist.
În momente de reuşită expresivă, atunci cînd uneori prea lungile sale ocolişuri sînt bine controlate şi călăuzite, simţim că poemele sale poartă sensuri ce merită să fie desluşite, simţim că ceea ce ni se promite şi mijeşte de-a lungul lor ni se dezvăluie pînă la urmă cu o putere intensificată de amînarea însăşi.
M-aş opri la un poem (Acel nebun care-a găşit centrul apei) în care eu văd capodopera lui Cristian Simionescu.
Poemul începe prin a evoca un nebun care ar fi găşit „centrul apei” şi ar fi fost pedepsit de alţi nebuni pentru asta, supus fiind la un supliciu umilitor. Replica orgolioasă a victimei ne face dintr-o dată atenţi: „ce puteti voi spune unui om atît de sărac, ce puteti voi vinde celui ce nu-i lipseşte nimic? Chiar carne de lup dîndu-mi drept hrană, voi credeţi că eu voi deveni lup?”
Discursul se poartă în continuare într-un plan mai înalt, speculaţia poetică ne pune la încercare propria capacitate imaginativă, „centrul apei” este înlocuit acum cu „miezul fiinţei” – obsesie fondatoare, inspiratoare a poeziei lui Cristian Simionescu.
Pe urmele lui Nichita Stănescu şi alături de alti poeţi români, laureatul nostru de azi ne propune propria lui halucinaţie temporală:
„Nici o sculă/ nu poate lovi miezul fiinţei
Precum/ aţi chinui un om care încă nu s-a născut.//
Locuiţi un timp locuit de mine cu secole în urmă./ Voi locui un timp interzis vouă. Loviţi o fiinţă a cărei mamă nu s-a născut./ Cum umilitor pentru bărbaţii ce tînjesc o femeie ce după moartea lor se va naşte.”
Cristian Simionescu binemerită Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” şi, desigur, felicitările noastre.
