Un maratonist în „penitenciarul vanitaţii”, de Nicolae Coande
Revista Cultura, Bucureşti, nr. 11 şi 12 , februarie 2009
Cristian Simionescu a „reuşit” performanţa în sine – pentru care nu a depus nici un efort – de a nu fi selectat nici de Marin Mincu, în „O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea”, nici de Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române”. Ambele „mari” apărute într-un interval de nici doi ani au reuşit cu brio să-l treacă de tot cu vederea – asta da, sagacitate critică! Ca să-l cităm, cu prietenie, pe poet: „Consolează-mă, consolează-te, consolaţi-vă!”.
„Persiflarea” recuzitei tradiţionale de a gândi şi de a face poezia pe care o detecta Marin Mincu în dreptul poeziei lui Vasile Vlad există, neîndoios, şi la Cristian Simionescu, doar că la poetul moldovean homo ludens este actorul principal al poemelor sale, de la debut şi până astăzi. Faust-ul lui Vasile Vlad nu pare să agreeze jocul, preocupat mai mult să provoace, inclusiv literar, tirania „istoriei omului ca toţi oamenii”, dintr-o perspectivă răsturnată, dar şi voit fenomenologică, de „roman al conştiinţei” (Noica dixit).
Şi dacă acceptăm că există un actor sau mai mulţi, ca mărci ale poemului său care cere constant o scenă pentru jucat şi privit, va trebui să înţelegem poemul polifonic al lui Simionescu prin prisma acestui joc, în care un maestru-regizor mişcă umbrele şi actorii după reguli care-i pot scăpa chiar şi lui. Jocul ne include, aşadar, pe toţi: „Ceea ce cândva a fost joc mut îmbracă acum formă poetică” (Huizinga). Culisele sunt, uneori, mai puternice, ca o altă scenă care nu este pentru toată lumea şi ar putea reprezenta chiar faldurile conştiinţei noastre iluzorii, asta în cazul în care avem acces la una.
După Liiceanu, în prefaţa cărţii olandezului preocupat de homo faber, jocul întreţine raporturi vagi cu râsul, umorul, gluma, comicul, nebunia. Aceste raporturi, fie şi volatile, necăutate sunt prezente toate, cu asupra de măsură, în poezia lui Cristian Simionescu.
Am în vedere antologia sa de la „Junimea”, din 2002, Ţinutul bufonilor, ca expresie a unei voinţe „testamentare” a unui poet obişnuit să sfideze cutumele epocii sale, dar şi propria gândire poetică – şi, slavă Domnului, la Simionescu găsim din belşug aşa ceva. Poetul e cel mai bun sabotor al poeziei sale – dovadă, în cazul său, receptarea critică confuză sau graseiată.
Poezia sa atât de dificilă cognitiv, ca orice poezie mare, mă face să cred că de s-ar pierde o bună parte din poezia bună a vremii noastre, nişte apucaţi de poezie din viitor ar putea reconstitui epoca după cărţile semnate de el – dacă ele ar avea mai mult noroc decât au acum.
Aşa se face că în debutul acestei antologii găsim numeroase poeme cu titluri schimbate faţă de originale („unicatele sunt iluzii, sunt diavoli”, ne avertiza poetul în „Maratonul”), efect al unui scenariu care opune apariţiei cronologice a poemelor mai vechi o unitate nouă a poeziei. Această „materie” veche este reordonată după un plan „rubik” ce poartă marca trecerii timpului, o temă intensă, de altfel, ardentă în mai toate cărţile sale.
Nu întâmplător, unul dintre personajele memorabile ale acestei poezii, a cărei sferă este jocul însuşi, este Arhitectul, cel ce ironizează pretenţiile celorlalţi omologi de a fi „voci” autoritare în concertul polifonic al lumii. Dacă viaţa, ca avanscenă pe care ne perindăm cu toţii, este un joc, atunci regula jocului trebuie urmărită – şi persuadată pe cât posibil până la intrarea în scena propriu-zisă.
Poetul ca magician al propriei vieţi apăsate de luciditate – care este şi suferinţa sa secretă – distruge însă constant această regulă a jocului ce dă şanse, aici, mai ales unei lumi ce-şi „petrece turbarea cu luciri fixe”. Timpul, un agent perturbator pentru vechea ordine tradiţională a lumii, intră în omenire decisiv începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, urmare a unificării dorite de industrializarea lumii. În acest sens, putem citi un pasaj foarte elocvent în romanul „Austerlitz”, al prozatorului german W.G. Sebald, în care un personaj straniu constată intruziunea dubiosului agent periculos care domneşte peste lume – dar nu întotdeauna peste întreaga lume. Acolo unde nu domneşte, încă, omul îşi află ultimul refugiu. Raportul spaţiu-timp, ne spune personajul fantast şi lucid al romanului, un anume Austerlitz, aşa cum este el perceput pe durata unei călătorii, „ţine încă de domeniul iluziei, al prestidigitaţiei, ceea ce face ca de fiecare dată când revenim dintr-o călătorie, să nu avem niciodată certitudinea de a fi fost plecaţi”.
Pe urmele iluziei sângeroase oferite de Cronos, marele mâncău de zei, oameni şi bolovani, Cristian Simionescu este un poet al demistificării timpului, al ridiculizării acestuia – aşa cum victima desfide în mintea sa călăul. Aşa cum Nabokov vâna fluturi cu plasa, Simionescu atacă timpul cu site fine. Ce prinde la vânătoarea asta – poezie se numeşte. Luciditatea sa vede dincolo de normele tribului şi de orarul după care omul este târât în existenţă: „Dac-ai trăi şi după moarte / măcar un timp, până s-auzi / cum timpul te aduce înapoi / timpul supus atunci voinţei tale, / când spovedanii nu-ţi mai poate rupe / O clipă după moarte doar, de ochiul s-ar trezi / să-i vezi căznirea timpului – pentru a rupe prin momeli / îmbrăţişarea celor ce s-au îmbrăţişat cândva – o clipă doar imun sortirii sale.” (Dac-ai trăi şi după moarte).
O smulgere din fluxul acestui timp al lumii şi al lumii de apoi, iată ce îşi doreşte un poet care l-a citit bine pe Eminescu („Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă, / şi somnul vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă…”), dar a sondat în sinele său pentru a vedea impostura, ridicolul trecerii, aşa cum se arată aceasta în evocarea acelui pater care îl povăţuieşte în amurgul vieţii: „Înainte de a muri, pater m-a trezit într-o noapte, / în miezul ei a adus ceasornicul / şi mi-a spus / „Să-l blasfemăm! Priveşte, atent, obiectul acesta, / caraghios şi orgolios / ce-şi desfată muşchii, cum un cariu se veseleşte / îndopându-se cu tihnă. Cum se hrăneşte cu timpul nostru / ar trebui să-l batem ca pe-o virgină care nu-şi păzeşte virginitatea…” (În miezul de noapte). Timpul ne supune ordaliilor sale, îşi bate joc de „bătrânul caraghios”, într-un ritual în care, avertizează ştiutorul pater, „veselia te paşte, comedia…”.
Ei bine, comédia lumii este tema recurentă a poemelor lui Cristian Simionescu, acest poet aproape nebăgat în seamă de marea noastră critică, preocupată să ia act cu solemnitate de pospaiul câte unui jongleur de vorbe, oarbă în momentul în care în faţă îi apare adevărata poezie.
Tot ceea ce scrie acest poet absent din jocul de-a puterea al vieţii literare de la noi este efectul unei retrageri voite din aparenţa zilei de azi (care poate fi bunăoară chiar „antică”, şi cu rost), ca şi al unei distanţări, tot eminesciene, ce nu exclude vederea instruită. Dacă Eminescu se amuzase să ne avertizeze la modul serios (Joace unul şi pe patru…), Simionescu, un poet care observă, precum înţeleptul evreu, că „ruina e în ochiul omului”, îşi trimite măştile să-l reprezinte într-o lume a scapeţilor şi a scamatorilor exultând în „cloaca” unde „jargonul e totul”.
Puţini poeţi români pot fi memorabili la nivelul unui întreg poem, aşa cum de foarte multe ori se arată capabil Cristian Simionescu, un arhitect de „formule sacre” excedat de şlagărele timpului său, dar, în acelaşi timp, un „iniţiat” care nu se amăgeşte la vederea vălurilor cu care acesta ne joacă pe degete – „Striax: doar un caracter curat, dar nu brut, ci şlefuit de / filozofie, / tachinat de soartă în repetate rânduri, poate privi / banchetul nupţial şi semnele-i tăcute. Ruşinos este / doar Iunius Brutus, ucigătorul de prunci, el, pudic, la scenele / tandre, / fin cu muştele, cuţitar cu odraslele-i. Pe papirus nu-i suc de elixir, / nici oscioare de mastodont, dovadă de sânge. Sunt / culpe / ce pe taler nu încap, / noi însă ştim, nu dovedit – dar bănuiala uneori mai tare-i ca însăşi dovada! Mutul, cu gesturi din culise, ne / conduse…” (Trei voci).
Ei bine, aceste voci vor fi înmulţite şi amplificate ca într-un teatru de natură poetică: poetul muşcă din dramă şi face poem, cu tragedia şi farsa în recuzita sa din ce în ce mai barocă, mai amplă pentru a putea cuprinde nebunia şi înţelepciunea lumii, ca în acest poem splendid, care cândva se numise, simptomatic, „Giordano Bruno”: „Acel nebun care-a găsit centrul apei, o soartă de fast nu avu, / ci o răsplată de râs, o bătaie cu pietre / şi un loc de mormânt arătându-i-se: «Aici vei trona». / De orgoliu ochii-i zâmbiră, geniul suferinţei vorbindu-i / într-o limbă de nimeni cunoscută: «Atât doar mă pedepsiţi? / Pot suporta mai mult!». / Piatra în falangele sale era o ceară / voindu-se ou. / Acul orologiului, ironic, derula orele, / la semnele-acestea, cuparul cu otravă cade timid pe trepte, / oase-i cresc, carnea înţepându-i-o. Ce miros / are trădarea fiinţei către fiinţă, / cu cleşti de sulf strâng nările măsluitorului, / ce masă de operaţie se arată hulitului, rug, în loc de ospăţ, / şi vin, acizi de sunete se aud peste dealuri, precum o turmă: / un foc hrănindu-se cu foc!” (Acel nebun care-a găsit centrul apei).
Un „Hamlet” renăscut, perpetuu mâhnit, bântuie prin poezia acestui singular poet conştient că „nici o sculă nu poate lovi miezul fiinţei”, un personaj tragic sedus de patosul refuzului în „penitenciarul vanităţii”, unde ne jucăm cu voioşie rolurile şi ne plângem de soarta care ne împinge spre o „terra damnata”. Vom ieşi noi cumva şi din asta…
Dar acest Hamlet revival, care este poetul vremurilor noastre, cel ce spală pahare pentru oaspeţi stranii sosiţi în miez de noapte, face un pas îndărăt şi lasă faldurile culiselor să cadă, ca fâşii de materie obscură, asupra bufonilor ce joacă piesa-n piesă. Scena se mută-n ariergardă, în spatele vederii celui obişnuit să vadă spectacolul din stal. O dată în plus, spectatorul social, care poate fi poetul, devine „angajat”, sau spectactor, o fiinţă duală, ca la Addison, al cărui privitor invizibil îşi schimbă identitatea în funcţie de locul şi poziţia în care se află.
„Maratonul” este cartea întâlnirilor admirabile – şi terifiante, trebuie s-o spunem. Gheorghe Grigurcu, unul dintre cei mai aplicaţi critici ai poeziei sale, remarcase că poemele lui Simionescu „ar fi putut fi scrise şi în alte veacuri”, „confiscate de marea temă a vieţii şi a morţii”, ceea ce le face să „vădească o contemporaneitate cu absolutul”. Nici un poet român nu îi stă alături în această questă singulară lui Simionescu, după opinia izolatului critic: lirica sa, al cărui suflu este „întunecat de o generalitate a suferinţei”, ar putea, după acelaşi Grigurcu, să ne reamintească doar de Cesar Vallejo.
În „Maratonul”, carte al cărei epigraf avertizează subtil cititorul „slab”, ca şi specialistul vanitos, sunt reunite, după voia unui maestru al plăsmuirii ce împinge pur şi simplu vocaţia fiecăruia în rolul principal, personajele memorabile ale celui mai bun prozator dintre poeţii noştri (şi-l avem printre noi şi pe Mircea Ivănescu!): Mimul, Arhitectul, Bufonul, Blasfem, Striax, Candidul. Sunt şapte cântece ale poemei lui Simionescu, urmate de cinci coduri ale personajelor. Fireşte, Mimul, „ceremoniosul fără de vorbe”, nu poate avea unul, din pricina naturii sale mimologice, dar, într-o lume şi specie sfidată de „manevrele mortalităţii”, el este cel care deschide balul unde aceşti heteronimi ai lumii se întrec în a abhora tot ceea ce ţine de coaja şi miezul unui univers detracat, în care şi firul de pulbere se vrea „fecundat”, în care Scaiul îşi cere, comic, dreptul la reprezentare şi la respect („În mine e un om!”).
Nu întâmplător, Mircea Iorgulescu a remarcat că, aici, pune poetul la bătaie figuri caracteristice „evului baroc”, ca şi motive şi teme ce ilustrează pentru finii cunoscători de Shakespeare o lume ce poate fi tot atât de bine anti-lume. Sau sub-lume: „Arhitectul: … Şi biata făptură flămândă care n-a cunoscut a noastră artă, / când a auzit de suferinţele şi ultragiile artei / şi-a prezentat scuze! Sărutăm pe cei căsăpiţi şi pe căsăpitori, / pe cei care pipăie glanda moale a întunericului. Cu aceleaşi mâini / ciupesc fundul madonelor. Din măcelărie dai în salon, / din salon în crâşmă, din crâşmă în sala de rugăciuni, de aici / în dormitor, din culcuş în sala de operaţii. Cum să-l iubeşti / pe arhitectul ce ne făcu acest hotel în batjocură? / Cu fiece pas faţa ta se schimbă: pieton când mergi, cumpărător când intri în shop, enoriaş duminica, pater / când povăţuieşti, soţ când însoţeşti, vânzător când vinzi, vândut când eşti înşelat, bârfitor când pe semeni îi pizmuieşti, / pacient când boleşti, înotător când te scalzi, codoş când / bârfeşti, botezător când botezi. / Profesiuni de o clipă, cât hărţuiţi frunza asta umană! Doar când dormi adânc, eşti tu al tău pentru tine. Zorile îşi trag / trupul din pat, pe rând eşti când una când alta: monedă / socială!...” (Maratonul – Cartea întâi).
Fiindcă „e limpede că poetul duios e o hahaleră”, Cristian Simionescu nu e un poet duios. Este, ca orice Pater scriptural, pe rând, toate personajele sale intrate într-o dispută polemică de o magie a replicii de neuitat. „Actorii” lui Simionescu sunt cei mai buni cinci jucători de poker verbal pe care îi avem în toată literatura noastră. O quintă retrasă la marginea lumii, pentru a putea vedea mai bine Maratonul. Păcat că nici un director de scenă nu a intuit potenţialul acestei cărţi, dar pentru aşa ceva trebuie să ai la dispoziţie un, să zicem, Purcărete, ca şi un public educat la temperatura pieselor shakespeariene, acolo unde fiecare replică este savurată după un cod care presupune frecventarea încă de la grădiniţă a pieselor omului din Stratford. De ce, întreb cu inocenţă, Simionescu nu ar putea fi predat în manuale? Răspund: pentru că didacticismul, aşa cum este practicat la noi, e corset pentru poezia aceasta care, culmea, uzitează din plin de aporiile şi subtilităţile didacticismului.
Cu toate astea, senzaţia că personajele sale sunt ilustrări ale „ideii” se impune, cumva. Ele nu au carne, aşa, îmbrăcate-n costumele care le-ar putea reprezenta, oricum nu în sensul în care noi suntem „înţărcaţi” în momentele formării noastre spirituale, iar mişcarea lor în mintea noastră ţine mai mult de performanţele lor lingvistice, ca şi de o ilustrare a arhetipalităţii fiecăruia dintre ele. Avea dreptate Marian Popa în „Istoria…” sa (ei, uite că s-a găsit cineva să remarce într-o carte groasă opera acestui poet!) să spună că „stilul este apodictic, se aglomerează reflecţii exprimate cu ton catedratic şi catedral”. Al Cistelecan vorbea chiar de „dicţiunea vizionară”, care se arată tocmai ca un efect al unei anumite „retorici şi egalizări în elanul rostirii” şi care indică mai degrabă „o vocaţie retorică decât una vizionară”. Dar aşa ceva nu poate fi, desigur, un minus al poeziei sale. Într-adevăr, personajele poetului nu urcă pe „scenă” şi nu „ies” la rampă, au altă treabă. Menirea lor, de nici un orgoliu de autodepăşire trădată, este să trebăluiască prin culise şi prin fosa sufleurului. Mi se pare clar încă de la o primă lectură a poeziei sale, în special cea din „Maratonul”, că poetul nu se doreşte un vizionar, ci este un sceptic dublat de un ironist de primă mână, ca şi de un maieut expert în chestionarea „frunzei umane”. Doar a studiat bine la şcoala stoicilor, precum şi a unuia dintre maeştrii săi, Swift! „Până şi oxigenul poate deveni o convenţie, o Vorbă care ţine locul”, iată efectul obţinut de intenţionalitatea deloc trucată a acestui poet care ştie că „trucajele, aparenţele, convenţiile” tutelează totul, dar mai ales că provizoratul e… nemuritor.
În fond, convenţia „retorică” adoptată de poet este ceea ce el semnalizează ca răspuns deja dat la orice nedumerire a criticii (sau pură observaţie), care vede în poemul său mai degrabă un efect decât un afect: „minciuna unora e adevărul altora”. Şi asta nu e o doctrină sumar explicată a pseudo-filozofiilor care guvernează actele umane, ci doar o intuiţie „logică” a înţeleptului, aşa cum putem de pildă să găsim la vechii greci, cum sunt ei pomeniţi de Diogene Laertios. Bunăoară, Zenon, care nouă ne poate părea cam amator astăzi, dar care ştia, cu ironia minţii care decide unde sunt pragurile, să opună verosimilul adevărului: „Dion va fi în viaţă mâine”. Şi nu a fost aşa?
De altfel, aş fi înclinat să cred că Simionescu i-a citit cu mare plăcere, şi profit, pe vechii greci. Limba sa „atică” face proba, ca şi pildele sale pre versuri tocmite, conspectate în paralel cu epitafurile celor şapte înţelepţi. De altfel, acelaşi Diogene Laertios ne spune că toţi cei şapte s-ar fi ocupat şi cu poezia. Pe mine nu mă miră, dar aici, în ţinuturile joase ale afectului poetic, poate fi lucru de ocară. Eu nu ştiu ce poeţi favoriţi au filozofii noştri, dar ştiu ce poet aprecia Heidegger. E un fapt.
Fiecare dintre personajele „Maratonului” îşi ia rolul în serios în „noaptea bufonică” şi face expertiza lumii dintr-o perspectivă afină propriei situări faţă de maratonul care ar urma să vină – şi faţă de lume. Distanţa, ca şi implicarea, în raport cu propriile personaje, precum şi proba limitei lor, prin afişarea ostentativă a „gândirii producătoare” a fiecăruia dintre ele, face ca acest poet să aibă constant controlul într-un turbion de poeticitate adesea asumat rebarbativă care îşi arată rodul în fiecare cânt al poemului său amplu orchestrat. Uneori, senzaţia că toate cele cinci personaje nu dialoghează practic între ele – deşi par că se ascultă, şi în acelaşi timp dau senzaţia că se ignoră – este potenţată de forţa dicţiunii fiecăruia: sunt cu toatele edificate, măruntaiele şi moravurile specifice lumii sublunare nu mai reprezintă un mister pentru ele, şi atunci de unde tot acest patos cu care încearcă să-şi impună punctul de vedere? Simplu, din pasiunea pentru rostit, proprie unor gânditori pe cont propriu, excedaţi de cunoaştere, pasionaţi de graţia, ca şi de abjecţia propriului rol, cuplate la tensiunea unui Scenariu pentru care au fost create, deşi repetă insistent că ar dori să „se mai nască o dată”. Sunt voci care cer întrupare într-o lume a simulacrelor. În fond, asistăm în „Maratonul” la un banchet al stărilor intermediare create în câmpul de tensiune al universurilor fiinţei umane, dar şi la un carnaval al slăvirii şi căderii care face din fiecare potenţial îngeraş un demon cu pofte lubrice: « Blasfem: … Să nu mă faci să cred că atunci când femeia / părăseşte patul la miezul nopţii s-a dus să asculte / Terasa Audienţelor de Debussy. Freacă bine cu whisky / mizeriile mărunte! Iată un colac de salvare, n-a salvat / de la moarte nici măcar un înecat şi nu avea altă menire! / Menire trădată, eşti salivă în gura prudenţei, eşti / mai puţină chiar decât micile insule de verdeaţă / descoperite prin scrisorile idioţilor. Urbea în care vieţuiesc / seamănă leit cu cetatea dantescă şi pe poarta ei e scris: „Îngaimă o vorbă omenească de nu poţi tămădui cu medicamente hipnotice, culegând boala, ciugulindu-i boabele…» (Maratonul – Cartea întâi).
Tot ce este candid, este şi captiv acestei lumi atroce în care nimic nu este ceea ce pare, iar „materia vorace” de care vorbea Mircea A. Diaconu, este materia din care poetul sculptează o lume pentru care până şi spiritul poate da socoteală. În fond, nu cred că spiritul este atât de pudic când pluteşte în slavă: dacă e sus, poate sta şi jos. Spiritul cade nu pentru că este fascinat de mundan, maculat de ceea ce este opus, ci pentru o brumă de „cunoaştere”. Îi place şi lui carnea…
Toţi eroii lui Simionescu, pleşcari ai spiritului sau chibiţi ai materiei care supurează, participă la o cursă unde sunt, pe rând, priviţi şi privitori, captivi şi stăpâni de colivii, devoţi ai candorii şi „inimi frigide”, acei „mâncători de nimic” care fac din lume o bolgie aşteptând în van mântuirea, unde susul e jos, şi invers, iar mersul în mâini îi face pe scapeţi să vadă coroana copacilor cu „tălpile şi cu curul”. Fac balet cu fiinţa, aşa cum alţii dansează pe poante.
E prea „crud” acest poet care ne asigură că „harmonicele însoţesc Mâncatul” şi că Goya însuşi „e un tandru pe lângă apa osificată când o duci la gură”?
Da, dacă luciditatea cu care ne arată viermuiala sub cutele aparenţei este doar un instrument de torturat sufletele duioase.
Nu, dacă ceea ce pune, ca poet, în spaţiile dintre carne şi spirit ajută la o cunoaştere inutilă a unei lumi care nu s-a vrut niciodată oglinda frumuseţii cosmice – ci doar „ţinutul bufonic”, al „Comicologiei” unde maeştrii Aristofan şi Dante şi-au exersat geniul unei lumi ce nu se vede.
Cristian Simionescu este, ca toţi poeţii mari şi adevăraţi, un Vechi care stă printre noi.
Revista Cultura, Bucureşti, nr. 11 şi 12 , februarie 2009
Cristian Simionescu a „reuşit” performanţa în sine – pentru care nu a depus nici un efort – de a nu fi selectat nici de Marin Mincu, în „O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea”, nici de Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române”. Ambele „mari” apărute într-un interval de nici doi ani au reuşit cu brio să-l treacă de tot cu vederea – asta da, sagacitate critică! Ca să-l cităm, cu prietenie, pe poet: „Consolează-mă, consolează-te, consolaţi-vă!”.
„Persiflarea” recuzitei tradiţionale de a gândi şi de a face poezia pe care o detecta Marin Mincu în dreptul poeziei lui Vasile Vlad există, neîndoios, şi la Cristian Simionescu, doar că la poetul moldovean homo ludens este actorul principal al poemelor sale, de la debut şi până astăzi. Faust-ul lui Vasile Vlad nu pare să agreeze jocul, preocupat mai mult să provoace, inclusiv literar, tirania „istoriei omului ca toţi oamenii”, dintr-o perspectivă răsturnată, dar şi voit fenomenologică, de „roman al conştiinţei” (Noica dixit).
Şi dacă acceptăm că există un actor sau mai mulţi, ca mărci ale poemului său care cere constant o scenă pentru jucat şi privit, va trebui să înţelegem poemul polifonic al lui Simionescu prin prisma acestui joc, în care un maestru-regizor mişcă umbrele şi actorii după reguli care-i pot scăpa chiar şi lui. Jocul ne include, aşadar, pe toţi: „Ceea ce cândva a fost joc mut îmbracă acum formă poetică” (Huizinga). Culisele sunt, uneori, mai puternice, ca o altă scenă care nu este pentru toată lumea şi ar putea reprezenta chiar faldurile conştiinţei noastre iluzorii, asta în cazul în care avem acces la una.
După Liiceanu, în prefaţa cărţii olandezului preocupat de homo faber, jocul întreţine raporturi vagi cu râsul, umorul, gluma, comicul, nebunia. Aceste raporturi, fie şi volatile, necăutate sunt prezente toate, cu asupra de măsură, în poezia lui Cristian Simionescu.
Am în vedere antologia sa de la „Junimea”, din 2002, Ţinutul bufonilor, ca expresie a unei voinţe „testamentare” a unui poet obişnuit să sfideze cutumele epocii sale, dar şi propria gândire poetică – şi, slavă Domnului, la Simionescu găsim din belşug aşa ceva. Poetul e cel mai bun sabotor al poeziei sale – dovadă, în cazul său, receptarea critică confuză sau graseiată.
Poezia sa atât de dificilă cognitiv, ca orice poezie mare, mă face să cred că de s-ar pierde o bună parte din poezia bună a vremii noastre, nişte apucaţi de poezie din viitor ar putea reconstitui epoca după cărţile semnate de el – dacă ele ar avea mai mult noroc decât au acum.
Aşa se face că în debutul acestei antologii găsim numeroase poeme cu titluri schimbate faţă de originale („unicatele sunt iluzii, sunt diavoli”, ne avertiza poetul în „Maratonul”), efect al unui scenariu care opune apariţiei cronologice a poemelor mai vechi o unitate nouă a poeziei. Această „materie” veche este reordonată după un plan „rubik” ce poartă marca trecerii timpului, o temă intensă, de altfel, ardentă în mai toate cărţile sale.
Nu întâmplător, unul dintre personajele memorabile ale acestei poezii, a cărei sferă este jocul însuşi, este Arhitectul, cel ce ironizează pretenţiile celorlalţi omologi de a fi „voci” autoritare în concertul polifonic al lumii. Dacă viaţa, ca avanscenă pe care ne perindăm cu toţii, este un joc, atunci regula jocului trebuie urmărită – şi persuadată pe cât posibil până la intrarea în scena propriu-zisă.
Poetul ca magician al propriei vieţi apăsate de luciditate – care este şi suferinţa sa secretă – distruge însă constant această regulă a jocului ce dă şanse, aici, mai ales unei lumi ce-şi „petrece turbarea cu luciri fixe”. Timpul, un agent perturbator pentru vechea ordine tradiţională a lumii, intră în omenire decisiv începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, urmare a unificării dorite de industrializarea lumii. În acest sens, putem citi un pasaj foarte elocvent în romanul „Austerlitz”, al prozatorului german W.G. Sebald, în care un personaj straniu constată intruziunea dubiosului agent periculos care domneşte peste lume – dar nu întotdeauna peste întreaga lume. Acolo unde nu domneşte, încă, omul îşi află ultimul refugiu. Raportul spaţiu-timp, ne spune personajul fantast şi lucid al romanului, un anume Austerlitz, aşa cum este el perceput pe durata unei călătorii, „ţine încă de domeniul iluziei, al prestidigitaţiei, ceea ce face ca de fiecare dată când revenim dintr-o călătorie, să nu avem niciodată certitudinea de a fi fost plecaţi”.
Pe urmele iluziei sângeroase oferite de Cronos, marele mâncău de zei, oameni şi bolovani, Cristian Simionescu este un poet al demistificării timpului, al ridiculizării acestuia – aşa cum victima desfide în mintea sa călăul. Aşa cum Nabokov vâna fluturi cu plasa, Simionescu atacă timpul cu site fine. Ce prinde la vânătoarea asta – poezie se numeşte. Luciditatea sa vede dincolo de normele tribului şi de orarul după care omul este târât în existenţă: „Dac-ai trăi şi după moarte / măcar un timp, până s-auzi / cum timpul te aduce înapoi / timpul supus atunci voinţei tale, / când spovedanii nu-ţi mai poate rupe / O clipă după moarte doar, de ochiul s-ar trezi / să-i vezi căznirea timpului – pentru a rupe prin momeli / îmbrăţişarea celor ce s-au îmbrăţişat cândva – o clipă doar imun sortirii sale.” (Dac-ai trăi şi după moarte).
O smulgere din fluxul acestui timp al lumii şi al lumii de apoi, iată ce îşi doreşte un poet care l-a citit bine pe Eminescu („Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă, / şi somnul vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă…”), dar a sondat în sinele său pentru a vedea impostura, ridicolul trecerii, aşa cum se arată aceasta în evocarea acelui pater care îl povăţuieşte în amurgul vieţii: „Înainte de a muri, pater m-a trezit într-o noapte, / în miezul ei a adus ceasornicul / şi mi-a spus / „Să-l blasfemăm! Priveşte, atent, obiectul acesta, / caraghios şi orgolios / ce-şi desfată muşchii, cum un cariu se veseleşte / îndopându-se cu tihnă. Cum se hrăneşte cu timpul nostru / ar trebui să-l batem ca pe-o virgină care nu-şi păzeşte virginitatea…” (În miezul de noapte). Timpul ne supune ordaliilor sale, îşi bate joc de „bătrânul caraghios”, într-un ritual în care, avertizează ştiutorul pater, „veselia te paşte, comedia…”.
Ei bine, comédia lumii este tema recurentă a poemelor lui Cristian Simionescu, acest poet aproape nebăgat în seamă de marea noastră critică, preocupată să ia act cu solemnitate de pospaiul câte unui jongleur de vorbe, oarbă în momentul în care în faţă îi apare adevărata poezie.
Tot ceea ce scrie acest poet absent din jocul de-a puterea al vieţii literare de la noi este efectul unei retrageri voite din aparenţa zilei de azi (care poate fi bunăoară chiar „antică”, şi cu rost), ca şi al unei distanţări, tot eminesciene, ce nu exclude vederea instruită. Dacă Eminescu se amuzase să ne avertizeze la modul serios (Joace unul şi pe patru…), Simionescu, un poet care observă, precum înţeleptul evreu, că „ruina e în ochiul omului”, îşi trimite măştile să-l reprezinte într-o lume a scapeţilor şi a scamatorilor exultând în „cloaca” unde „jargonul e totul”.
Puţini poeţi români pot fi memorabili la nivelul unui întreg poem, aşa cum de foarte multe ori se arată capabil Cristian Simionescu, un arhitect de „formule sacre” excedat de şlagărele timpului său, dar, în acelaşi timp, un „iniţiat” care nu se amăgeşte la vederea vălurilor cu care acesta ne joacă pe degete – „Striax: doar un caracter curat, dar nu brut, ci şlefuit de / filozofie, / tachinat de soartă în repetate rânduri, poate privi / banchetul nupţial şi semnele-i tăcute. Ruşinos este / doar Iunius Brutus, ucigătorul de prunci, el, pudic, la scenele / tandre, / fin cu muştele, cuţitar cu odraslele-i. Pe papirus nu-i suc de elixir, / nici oscioare de mastodont, dovadă de sânge. Sunt / culpe / ce pe taler nu încap, / noi însă ştim, nu dovedit – dar bănuiala uneori mai tare-i ca însăşi dovada! Mutul, cu gesturi din culise, ne / conduse…” (Trei voci).
Ei bine, aceste voci vor fi înmulţite şi amplificate ca într-un teatru de natură poetică: poetul muşcă din dramă şi face poem, cu tragedia şi farsa în recuzita sa din ce în ce mai barocă, mai amplă pentru a putea cuprinde nebunia şi înţelepciunea lumii, ca în acest poem splendid, care cândva se numise, simptomatic, „Giordano Bruno”: „Acel nebun care-a găsit centrul apei, o soartă de fast nu avu, / ci o răsplată de râs, o bătaie cu pietre / şi un loc de mormânt arătându-i-se: «Aici vei trona». / De orgoliu ochii-i zâmbiră, geniul suferinţei vorbindu-i / într-o limbă de nimeni cunoscută: «Atât doar mă pedepsiţi? / Pot suporta mai mult!». / Piatra în falangele sale era o ceară / voindu-se ou. / Acul orologiului, ironic, derula orele, / la semnele-acestea, cuparul cu otravă cade timid pe trepte, / oase-i cresc, carnea înţepându-i-o. Ce miros / are trădarea fiinţei către fiinţă, / cu cleşti de sulf strâng nările măsluitorului, / ce masă de operaţie se arată hulitului, rug, în loc de ospăţ, / şi vin, acizi de sunete se aud peste dealuri, precum o turmă: / un foc hrănindu-se cu foc!” (Acel nebun care-a găsit centrul apei).
Un „Hamlet” renăscut, perpetuu mâhnit, bântuie prin poezia acestui singular poet conştient că „nici o sculă nu poate lovi miezul fiinţei”, un personaj tragic sedus de patosul refuzului în „penitenciarul vanităţii”, unde ne jucăm cu voioşie rolurile şi ne plângem de soarta care ne împinge spre o „terra damnata”. Vom ieşi noi cumva şi din asta…
Dar acest Hamlet revival, care este poetul vremurilor noastre, cel ce spală pahare pentru oaspeţi stranii sosiţi în miez de noapte, face un pas îndărăt şi lasă faldurile culiselor să cadă, ca fâşii de materie obscură, asupra bufonilor ce joacă piesa-n piesă. Scena se mută-n ariergardă, în spatele vederii celui obişnuit să vadă spectacolul din stal. O dată în plus, spectatorul social, care poate fi poetul, devine „angajat”, sau spectactor, o fiinţă duală, ca la Addison, al cărui privitor invizibil îşi schimbă identitatea în funcţie de locul şi poziţia în care se află.
„Maratonul” este cartea întâlnirilor admirabile – şi terifiante, trebuie s-o spunem. Gheorghe Grigurcu, unul dintre cei mai aplicaţi critici ai poeziei sale, remarcase că poemele lui Simionescu „ar fi putut fi scrise şi în alte veacuri”, „confiscate de marea temă a vieţii şi a morţii”, ceea ce le face să „vădească o contemporaneitate cu absolutul”. Nici un poet român nu îi stă alături în această questă singulară lui Simionescu, după opinia izolatului critic: lirica sa, al cărui suflu este „întunecat de o generalitate a suferinţei”, ar putea, după acelaşi Grigurcu, să ne reamintească doar de Cesar Vallejo.
În „Maratonul”, carte al cărei epigraf avertizează subtil cititorul „slab”, ca şi specialistul vanitos, sunt reunite, după voia unui maestru al plăsmuirii ce împinge pur şi simplu vocaţia fiecăruia în rolul principal, personajele memorabile ale celui mai bun prozator dintre poeţii noştri (şi-l avem printre noi şi pe Mircea Ivănescu!): Mimul, Arhitectul, Bufonul, Blasfem, Striax, Candidul. Sunt şapte cântece ale poemei lui Simionescu, urmate de cinci coduri ale personajelor. Fireşte, Mimul, „ceremoniosul fără de vorbe”, nu poate avea unul, din pricina naturii sale mimologice, dar, într-o lume şi specie sfidată de „manevrele mortalităţii”, el este cel care deschide balul unde aceşti heteronimi ai lumii se întrec în a abhora tot ceea ce ţine de coaja şi miezul unui univers detracat, în care şi firul de pulbere se vrea „fecundat”, în care Scaiul îşi cere, comic, dreptul la reprezentare şi la respect („În mine e un om!”).
Nu întâmplător, Mircea Iorgulescu a remarcat că, aici, pune poetul la bătaie figuri caracteristice „evului baroc”, ca şi motive şi teme ce ilustrează pentru finii cunoscători de Shakespeare o lume ce poate fi tot atât de bine anti-lume. Sau sub-lume: „Arhitectul: … Şi biata făptură flămândă care n-a cunoscut a noastră artă, / când a auzit de suferinţele şi ultragiile artei / şi-a prezentat scuze! Sărutăm pe cei căsăpiţi şi pe căsăpitori, / pe cei care pipăie glanda moale a întunericului. Cu aceleaşi mâini / ciupesc fundul madonelor. Din măcelărie dai în salon, / din salon în crâşmă, din crâşmă în sala de rugăciuni, de aici / în dormitor, din culcuş în sala de operaţii. Cum să-l iubeşti / pe arhitectul ce ne făcu acest hotel în batjocură? / Cu fiece pas faţa ta se schimbă: pieton când mergi, cumpărător când intri în shop, enoriaş duminica, pater / când povăţuieşti, soţ când însoţeşti, vânzător când vinzi, vândut când eşti înşelat, bârfitor când pe semeni îi pizmuieşti, / pacient când boleşti, înotător când te scalzi, codoş când / bârfeşti, botezător când botezi. / Profesiuni de o clipă, cât hărţuiţi frunza asta umană! Doar când dormi adânc, eşti tu al tău pentru tine. Zorile îşi trag / trupul din pat, pe rând eşti când una când alta: monedă / socială!...” (Maratonul – Cartea întâi).
Fiindcă „e limpede că poetul duios e o hahaleră”, Cristian Simionescu nu e un poet duios. Este, ca orice Pater scriptural, pe rând, toate personajele sale intrate într-o dispută polemică de o magie a replicii de neuitat. „Actorii” lui Simionescu sunt cei mai buni cinci jucători de poker verbal pe care îi avem în toată literatura noastră. O quintă retrasă la marginea lumii, pentru a putea vedea mai bine Maratonul. Păcat că nici un director de scenă nu a intuit potenţialul acestei cărţi, dar pentru aşa ceva trebuie să ai la dispoziţie un, să zicem, Purcărete, ca şi un public educat la temperatura pieselor shakespeariene, acolo unde fiecare replică este savurată după un cod care presupune frecventarea încă de la grădiniţă a pieselor omului din Stratford. De ce, întreb cu inocenţă, Simionescu nu ar putea fi predat în manuale? Răspund: pentru că didacticismul, aşa cum este practicat la noi, e corset pentru poezia aceasta care, culmea, uzitează din plin de aporiile şi subtilităţile didacticismului.
Cu toate astea, senzaţia că personajele sale sunt ilustrări ale „ideii” se impune, cumva. Ele nu au carne, aşa, îmbrăcate-n costumele care le-ar putea reprezenta, oricum nu în sensul în care noi suntem „înţărcaţi” în momentele formării noastre spirituale, iar mişcarea lor în mintea noastră ţine mai mult de performanţele lor lingvistice, ca şi de o ilustrare a arhetipalităţii fiecăruia dintre ele. Avea dreptate Marian Popa în „Istoria…” sa (ei, uite că s-a găsit cineva să remarce într-o carte groasă opera acestui poet!) să spună că „stilul este apodictic, se aglomerează reflecţii exprimate cu ton catedratic şi catedral”. Al Cistelecan vorbea chiar de „dicţiunea vizionară”, care se arată tocmai ca un efect al unei anumite „retorici şi egalizări în elanul rostirii” şi care indică mai degrabă „o vocaţie retorică decât una vizionară”. Dar aşa ceva nu poate fi, desigur, un minus al poeziei sale. Într-adevăr, personajele poetului nu urcă pe „scenă” şi nu „ies” la rampă, au altă treabă. Menirea lor, de nici un orgoliu de autodepăşire trădată, este să trebăluiască prin culise şi prin fosa sufleurului. Mi se pare clar încă de la o primă lectură a poeziei sale, în special cea din „Maratonul”, că poetul nu se doreşte un vizionar, ci este un sceptic dublat de un ironist de primă mână, ca şi de un maieut expert în chestionarea „frunzei umane”. Doar a studiat bine la şcoala stoicilor, precum şi a unuia dintre maeştrii săi, Swift! „Până şi oxigenul poate deveni o convenţie, o Vorbă care ţine locul”, iată efectul obţinut de intenţionalitatea deloc trucată a acestui poet care ştie că „trucajele, aparenţele, convenţiile” tutelează totul, dar mai ales că provizoratul e… nemuritor.
În fond, convenţia „retorică” adoptată de poet este ceea ce el semnalizează ca răspuns deja dat la orice nedumerire a criticii (sau pură observaţie), care vede în poemul său mai degrabă un efect decât un afect: „minciuna unora e adevărul altora”. Şi asta nu e o doctrină sumar explicată a pseudo-filozofiilor care guvernează actele umane, ci doar o intuiţie „logică” a înţeleptului, aşa cum putem de pildă să găsim la vechii greci, cum sunt ei pomeniţi de Diogene Laertios. Bunăoară, Zenon, care nouă ne poate părea cam amator astăzi, dar care ştia, cu ironia minţii care decide unde sunt pragurile, să opună verosimilul adevărului: „Dion va fi în viaţă mâine”. Şi nu a fost aşa?
De altfel, aş fi înclinat să cred că Simionescu i-a citit cu mare plăcere, şi profit, pe vechii greci. Limba sa „atică” face proba, ca şi pildele sale pre versuri tocmite, conspectate în paralel cu epitafurile celor şapte înţelepţi. De altfel, acelaşi Diogene Laertios ne spune că toţi cei şapte s-ar fi ocupat şi cu poezia. Pe mine nu mă miră, dar aici, în ţinuturile joase ale afectului poetic, poate fi lucru de ocară. Eu nu ştiu ce poeţi favoriţi au filozofii noştri, dar ştiu ce poet aprecia Heidegger. E un fapt.
Fiecare dintre personajele „Maratonului” îşi ia rolul în serios în „noaptea bufonică” şi face expertiza lumii dintr-o perspectivă afină propriei situări faţă de maratonul care ar urma să vină – şi faţă de lume. Distanţa, ca şi implicarea, în raport cu propriile personaje, precum şi proba limitei lor, prin afişarea ostentativă a „gândirii producătoare” a fiecăruia dintre ele, face ca acest poet să aibă constant controlul într-un turbion de poeticitate adesea asumat rebarbativă care îşi arată rodul în fiecare cânt al poemului său amplu orchestrat. Uneori, senzaţia că toate cele cinci personaje nu dialoghează practic între ele – deşi par că se ascultă, şi în acelaşi timp dau senzaţia că se ignoră – este potenţată de forţa dicţiunii fiecăruia: sunt cu toatele edificate, măruntaiele şi moravurile specifice lumii sublunare nu mai reprezintă un mister pentru ele, şi atunci de unde tot acest patos cu care încearcă să-şi impună punctul de vedere? Simplu, din pasiunea pentru rostit, proprie unor gânditori pe cont propriu, excedaţi de cunoaştere, pasionaţi de graţia, ca şi de abjecţia propriului rol, cuplate la tensiunea unui Scenariu pentru care au fost create, deşi repetă insistent că ar dori să „se mai nască o dată”. Sunt voci care cer întrupare într-o lume a simulacrelor. În fond, asistăm în „Maratonul” la un banchet al stărilor intermediare create în câmpul de tensiune al universurilor fiinţei umane, dar şi la un carnaval al slăvirii şi căderii care face din fiecare potenţial îngeraş un demon cu pofte lubrice: « Blasfem: … Să nu mă faci să cred că atunci când femeia / părăseşte patul la miezul nopţii s-a dus să asculte / Terasa Audienţelor de Debussy. Freacă bine cu whisky / mizeriile mărunte! Iată un colac de salvare, n-a salvat / de la moarte nici măcar un înecat şi nu avea altă menire! / Menire trădată, eşti salivă în gura prudenţei, eşti / mai puţină chiar decât micile insule de verdeaţă / descoperite prin scrisorile idioţilor. Urbea în care vieţuiesc / seamănă leit cu cetatea dantescă şi pe poarta ei e scris: „Îngaimă o vorbă omenească de nu poţi tămădui cu medicamente hipnotice, culegând boala, ciugulindu-i boabele…» (Maratonul – Cartea întâi).
Tot ce este candid, este şi captiv acestei lumi atroce în care nimic nu este ceea ce pare, iar „materia vorace” de care vorbea Mircea A. Diaconu, este materia din care poetul sculptează o lume pentru care până şi spiritul poate da socoteală. În fond, nu cred că spiritul este atât de pudic când pluteşte în slavă: dacă e sus, poate sta şi jos. Spiritul cade nu pentru că este fascinat de mundan, maculat de ceea ce este opus, ci pentru o brumă de „cunoaştere”. Îi place şi lui carnea…
Toţi eroii lui Simionescu, pleşcari ai spiritului sau chibiţi ai materiei care supurează, participă la o cursă unde sunt, pe rând, priviţi şi privitori, captivi şi stăpâni de colivii, devoţi ai candorii şi „inimi frigide”, acei „mâncători de nimic” care fac din lume o bolgie aşteptând în van mântuirea, unde susul e jos, şi invers, iar mersul în mâini îi face pe scapeţi să vadă coroana copacilor cu „tălpile şi cu curul”. Fac balet cu fiinţa, aşa cum alţii dansează pe poante.
E prea „crud” acest poet care ne asigură că „harmonicele însoţesc Mâncatul” şi că Goya însuşi „e un tandru pe lângă apa osificată când o duci la gură”?
Da, dacă luciditatea cu care ne arată viermuiala sub cutele aparenţei este doar un instrument de torturat sufletele duioase.
Nu, dacă ceea ce pune, ca poet, în spaţiile dintre carne şi spirit ajută la o cunoaştere inutilă a unei lumi care nu s-a vrut niciodată oglinda frumuseţii cosmice – ci doar „ţinutul bufonic”, al „Comicologiei” unde maeştrii Aristofan şi Dante şi-au exersat geniul unei lumi ce nu se vede.
Cristian Simionescu este, ca toţi poeţii mari şi adevăraţi, un Vechi care stă printre noi.
