Cristian
Simionescu, o reverență
Claudiu Komartin, Un anotimp în Berceni, Aug 15 2015
L-am cunoscut pe Cristian Simionescu (n. 1939, Hlipiceni, jud. Botoșani) cu exact cinci ani înainte să primească Premiul „Mihai Eminescu” Opera Omnia – aveam 20 de ani şi ajungeam la Botoşani pentru prima oară, ca laureat al premiului pentru debut. Mi-l amintesc într-o cârciumioară de lângă teatrul din oraș, sorbind visător dintr-un pahar în compania mai puţin visătorului Dan Sociu, care gesticula încercând să convingă un public inexistent de ceva fără îndoială foarte important.
Mi-a rămas în minte – şi fiecare întâlnire pe care am avut-o, cred că de fiecare dată la Botoşani, mi-a confirmat această impresie – profilul de poet autentic al lui Cristian Simionescu, ce dă mereu impresia că are probleme de atenţie sau de concentrare ori că priveşte de-a dreptul prin tine, absorbit de cine ştie ce viziuni sau reverii de nepătruns. Asta doar în aparenţă, pentru că poetul te surprinde când ţi-e lumea mai dragă vorbindu-ţi ca unui vechi cunoscut despre care ştie surprinzător de multe şi ale cărui gesturi şi retrageri le-a surprins şi înregistrat din globul de sticlă în care pare că locuieşte, exclusivist şi totuși generos și bonom.
De citit, l-am citit iniţial pe Simionescu mai mult prin antologii – de la prima lectură mi s-a revelat ca un poet pe care ar fi fost cazul să-l cunosc mai bine: îmi aduc aminte că volumul II din Poezia română actuală de la sfârşitul anilor ’90 a lui Marin Mincu avea pe la mijloc textele foarte moderne (şi în mod evident „emancipate” de scoriile 60-ismului canonic) ale unor poeţi pe care atunci îi descopeream, cu mirare şi încântare: Vasile Vlad şi Cristian Simionescu.
Aşa încât Cr. Simionescu a rămas pentru mine mai mulţi ani autorul greu de fixat şi enigmatic al Maraton-ului, lungul poem în care îşi dă măsura vocaţiei şi valorii sale. Sunt, pe drept cuvânt, de neuitat câteva secvenţe din acest text pe mai multe voci pentru care desigur că îl invidiez pe neașteptatul câștigător al Premiului Național de Poezie de acum șase ani: „Sărutăm pe cei căsăpiţi şi pe căsăpitori, / pe cei care pipăie glanda moale a întunericului. Cu aceleaşi / mâini ciupesc fundul madonelor. Din măcelărie dai în salon, / din salon în crâşmă, din crâşmă în sala de rugăciuni, de aici / în dormitor, din culcuş în sala de operaţii. Cum să-l iubeşti / pe arhitectul care ne făcu acest hotel în batjocură?” sau „Pene şi fracuri, aluatul de sub voi / a stat ascuns de ruşine. Piei goale, să văd în goliciune / cum vă vin membrele, capul care sfida deasupra / ţoalelor, el singur neînveşmântat, acum privindu-şi corpul gol: / Huse ale nopţii, aşterneţi provizoriu mila peste carnea / expusă vederii unanime, în râsul bufonilor (...)”.
Pe lângă Maratonul (1985), cititorul acestui atât de discret poet al limitelor şi al unui eticism subtil & substanţial, va descoperi şi alte cărţi în care merită să intri: Vicleniile oceanului (1980) sau Insula (1988), pentru care Cristian Simionescu merită aşezat azi în prima linie a poeţilor 60-işti şi 70-işti pe care i-a dat această parte a țării, alături de Cezar Ivănescu şi Mihai Ursachi, ambii dispăruţi prea devreme, precum și de Emil Brumaru, toți trei premiaţi la Botoşani cu ceea ce până nu demult a fost cea mai importantă și mai justă distincție de acest fel din România.
Rămân ataşat de imaginea lui Cristian Simionescu, de ritmurile sale domoale şi de ingenuitatea pe care o profesează şi mă bucur pentru alegerea făcută în 2009 de juriul premiului „Mihai Eminescu”, deşi s-a spus (nu o dată) că premiantul acelui an e mult prea discret într-o literatură în care regula cinică spune că trebuie să fii mai bătăios decât ceilalţi când vine vorba de imaginea pe care trebuie să o impui pentru o receptare maximă a poeziei tale... Iată că se poate și altfel, cu toate că, în aceeași ordine a lucrurilor, întru totul firesc ar fi fost ca premiul să fie luat și de către Vasile Vlad (n.1941), poet la fel de original și de greu încadrabil, ocolit cu obstinație an de an de către juriu până când a ajuns să nici nu mai fie nominalizat.
Claudiu Komartin, Un anotimp în Berceni, Aug 15 2015
L-am cunoscut pe Cristian Simionescu (n. 1939, Hlipiceni, jud. Botoșani) cu exact cinci ani înainte să primească Premiul „Mihai Eminescu” Opera Omnia – aveam 20 de ani şi ajungeam la Botoşani pentru prima oară, ca laureat al premiului pentru debut. Mi-l amintesc într-o cârciumioară de lângă teatrul din oraș, sorbind visător dintr-un pahar în compania mai puţin visătorului Dan Sociu, care gesticula încercând să convingă un public inexistent de ceva fără îndoială foarte important.
Mi-a rămas în minte – şi fiecare întâlnire pe care am avut-o, cred că de fiecare dată la Botoşani, mi-a confirmat această impresie – profilul de poet autentic al lui Cristian Simionescu, ce dă mereu impresia că are probleme de atenţie sau de concentrare ori că priveşte de-a dreptul prin tine, absorbit de cine ştie ce viziuni sau reverii de nepătruns. Asta doar în aparenţă, pentru că poetul te surprinde când ţi-e lumea mai dragă vorbindu-ţi ca unui vechi cunoscut despre care ştie surprinzător de multe şi ale cărui gesturi şi retrageri le-a surprins şi înregistrat din globul de sticlă în care pare că locuieşte, exclusivist şi totuși generos și bonom.
De citit, l-am citit iniţial pe Simionescu mai mult prin antologii – de la prima lectură mi s-a revelat ca un poet pe care ar fi fost cazul să-l cunosc mai bine: îmi aduc aminte că volumul II din Poezia română actuală de la sfârşitul anilor ’90 a lui Marin Mincu avea pe la mijloc textele foarte moderne (şi în mod evident „emancipate” de scoriile 60-ismului canonic) ale unor poeţi pe care atunci îi descopeream, cu mirare şi încântare: Vasile Vlad şi Cristian Simionescu.
Aşa încât Cr. Simionescu a rămas pentru mine mai mulţi ani autorul greu de fixat şi enigmatic al Maraton-ului, lungul poem în care îşi dă măsura vocaţiei şi valorii sale. Sunt, pe drept cuvânt, de neuitat câteva secvenţe din acest text pe mai multe voci pentru care desigur că îl invidiez pe neașteptatul câștigător al Premiului Național de Poezie de acum șase ani: „Sărutăm pe cei căsăpiţi şi pe căsăpitori, / pe cei care pipăie glanda moale a întunericului. Cu aceleaşi / mâini ciupesc fundul madonelor. Din măcelărie dai în salon, / din salon în crâşmă, din crâşmă în sala de rugăciuni, de aici / în dormitor, din culcuş în sala de operaţii. Cum să-l iubeşti / pe arhitectul care ne făcu acest hotel în batjocură?” sau „Pene şi fracuri, aluatul de sub voi / a stat ascuns de ruşine. Piei goale, să văd în goliciune / cum vă vin membrele, capul care sfida deasupra / ţoalelor, el singur neînveşmântat, acum privindu-şi corpul gol: / Huse ale nopţii, aşterneţi provizoriu mila peste carnea / expusă vederii unanime, în râsul bufonilor (...)”.
Pe lângă Maratonul (1985), cititorul acestui atât de discret poet al limitelor şi al unui eticism subtil & substanţial, va descoperi şi alte cărţi în care merită să intri: Vicleniile oceanului (1980) sau Insula (1988), pentru care Cristian Simionescu merită aşezat azi în prima linie a poeţilor 60-işti şi 70-işti pe care i-a dat această parte a țării, alături de Cezar Ivănescu şi Mihai Ursachi, ambii dispăruţi prea devreme, precum și de Emil Brumaru, toți trei premiaţi la Botoşani cu ceea ce până nu demult a fost cea mai importantă și mai justă distincție de acest fel din România.
Rămân ataşat de imaginea lui Cristian Simionescu, de ritmurile sale domoale şi de ingenuitatea pe care o profesează şi mă bucur pentru alegerea făcută în 2009 de juriul premiului „Mihai Eminescu”, deşi s-a spus (nu o dată) că premiantul acelui an e mult prea discret într-o literatură în care regula cinică spune că trebuie să fii mai bătăios decât ceilalţi când vine vorba de imaginea pe care trebuie să o impui pentru o receptare maximă a poeziei tale... Iată că se poate și altfel, cu toate că, în aceeași ordine a lucrurilor, întru totul firesc ar fi fost ca premiul să fie luat și de către Vasile Vlad (n.1941), poet la fel de original și de greu încadrabil, ocolit cu obstinație an de an de către juriu până când a ajuns să nici nu mai fie nominalizat.