Maratonul – Cartea întîi
Mimul: Orice vorbă poate să fie o frunză neutră, un nimic,
dar poate deveni o ofensă, – depinde cine aderă
şi la ce aderă. Ce-i lupul de după gratii? O javră de care
ţi-e milă. Gîndeşte-te că nu ar exista gratiile! Pînă şi oxigenul
poate deveni o convenţie, o Vorbă care ţine locul. Un gînd,
e altceva de-l muţi în altă parte. Trucaje, aparenţe, compensaţii,
voi tutelaţi! Unicatele sunt iluzii, sunt diavoli:
Minciuna unora e adevărul altora. Pînă şi pater: un viu mi-a fost
pater, un mort mi-i pater acum. Cît provizorat conduce trupul
şi spiritul, te pomeneşti un altul peste noapte! Cîtă distanţă
între luciditate şi demenţă, nu-i nevoie decît un pas
care să le împreuneze. Smocuri de păr împrăştiate, aţi fost puberi!
Că timpul trece e o idee desuetă, dar ce a marcat şi ce a înjosit
acel timp! Manevrele mortalităţii sfidînd imortalitatea. Provizorat,
tu eşti briza humană eternă! Nu şopti la urechea femeilor
însărcinate această briză! Păzeşte-le pe ele de erorile coloanei de
mercur! La patul suferindului, seninătatea olimpiană mascată în
zdrenţe dă spectacole histrioneşti.
Arhitectul: trubaduri, menestreli, ceea ce voi scrieţi pe poarta
abatorului – cugetările lui Giacomo – eu, Charles Rennie
Mackintosh, arhitectul, am scris demult în saionul de ceai Cranston
din Ingramstreet! În tatonările din adagio pentru coarde
de Samuel Barber se aud loviturile ciocanelor şi caţelor
de lovit în moalele capului. Şi în sala tranşării, saxofoanele
lui Charles Parker. A, da, arta care acoperă ţipătul
căsăpirilor! Surdinele.
Şi biata făptură flămîndă care n-a cunoscut a noastră artă,
cînd a auzit de suferinţele şi ultragiile artei
şi-a prezentat scuze! Sărutăm pe cei căsăpiţi şi pe căsăpitori,
pe cei care pipăie glanda moale a întunericului. Cu aceleaşi mîini
ciupesc fundul madonelor. Din măcelărie dai în salon,
din salon în crîşmă, din crîşmă în sala de rugăciuni, de aici
în dormitor, din culcuş în sala de operaţii. Cum să-l iubeşti
pe arhitectul care ne făcu acest hotel în batjocură?
Cu fiece pas faţa ta se schimbă: pieton cînd mergi,
cumpărător cînd intri în shop, enoriaş duminica, pater
cînd povăţuieşti, soţ cînd însoţeşti, vînzător cînd vinzi,
vîndut cînd eşti înşelat, bîrfitor cînd pe semeni îi pizmuieşti,
pacient cînd boleşti, înotător cînd te scalzi, codoş cînd
bîrfeşti, botezător cînd botezi.
Profesiuni de o clipă, cît hărţuiţi frunza asta umană! Doar
cînd dormi adînc, eşti tu al tău pentru tine. Zorile îţi trag
trupul din pat, pe rînd eşti cînd una cînd alta: monedă
socială! Credeam
că arta idolatrizează şi cînd colo îţi arată bojocii
freudieni, sîcîindu-te. Lasă că va veni şi arta beatitudinii,
mîngîindu-ţi trupul hărţuit, spiritul neconsolat! Lasă
că vei cunoaşte compensaţiile!
Bufonul: Haa! Mă fac să vărs iluziile bigoţilor.
Pînă şi borfetul urbei, în loc de a-şi trata plămînii
cu injecţii, face pe lumea bună, dînd banii pe parfum
şi pe veşminte care joacă roluri.
Cretina şi frumoasa Palavra spală mortul
fredonînd: nu-i de ajuns o moarte, să mai mori o dată!
Bani falşi coclind,
balerine bete, arătaţi, cu orice risc, halul putinţei
şi neputinţei! Se cumpără şi fericirea, dar cu ce preţ!
Nu înşeli cu un buchet de flori (chiar imortele fiind) inima
bătrînei fiinţe! Bătrînă fiinţă, lasă-te de giumbuşlucuri
şi de binefacerile aparenţelor, eşti bufonică şi chinuită
să-ţi aperi corpul, simţind ce cugeţi, cugetînd
ce simţi!
Blasfem: Biciclete în viteză, răspîndind bănuiala de cursă
a morţii, primejdioase roţi mascate în senzaţii de plăcere.
Cu indiferenţă, cu plictiseală acoperiţi trupul bolnav
al maratonistului! Soluţii de o clipă, ameţind nările candorii,
ah, duşii de nas, plecăcioşii cum îşi vînd cîte un organ
pe bani negri! Negustori de coteţe şi gunoi, în găoacele
disperării vă înmulţiţi! Drogurile oceanului ajung
pînă în coastele mele! Ventricole, atît de hărţuite,
mă mir de siguranţa pompelor voastre! Aţi fi meritat
un cît de cît confort – şi, voi, staţi îngrămădite
între organele muşchiuloase, captivelor! teoria compensaţiei
nu este vocaţia mea!
Să nu mă faci să cred că atunci cînd femela
părăseşte patul la miezul nopţii s-a dus să asculte
Tersa Audienţelor de Debussy. Freacă bine cu whisky
mizeriile mărunte! Iată un colac de salvare, n-a salvat
de la moarte măcar un înecat şi nu avea altă menire!
Menire trădată, eşti salivă în gura prudenţei; eşti
mai puţină chiar decît micile insule de verdeaţă
descoperite prin scrisorile idioţilor. Urbea în care vieţuiesc seamănă leit cu cetatea dantescă şi pe poarta ei e scris:
„Îngaimă o vorbă omenească de nu poţi tămădui cu medicamente
hipnotice, culegînd boala, ciugulindu-i boabele! Oricum,
sănătatea perfectă era dubioasă. Sunteţi consolat,
stimată căzătură? Servantă, uşoară cît camforul, freacă iute
cu glaspapir sîngele de pe manşete şi de pe scări. Agoniseşte
carne pentru bufoni pînă vine iarna cu dramele ei nemăsurate.
Crezi că-i vei duce în eroare pe Ochii-de-peşte, pe Ochii-de-varză?
În sala de aşteptare a abatoarelor
hainele de piele grăiesc:
„Vom lichida noi dramele iernii, vom lichida noi dramele
iernii!”
Tomurile erudite ale Bufonologiei sunt patul pe care dorm.
Maşina de tocat carne ca o panteră păzeşte burta Urbei
danteşti. Noapte de noapte pantera prin urbe inspectează
somnul şi sforăitul tracasaţilor. Frunzele se roagă în captivitatea
întunericului, în gura motoarelor – e iarnă, iarnă, iarnă.
Marele Prudent merge pe vîrfuri pe lîngă spital pîndind
ceremonia ultimelor Vorbe ale Binelui cel din urmă.
Striax: Bolgii de verdeaţă îmi fuseră lăcaş, trupul pachidermic
mi-l hodinesc din mers. Ce-i mare devine mic pe lîngă pulpele
mele. S-a pariat dacă sunt femeie sau bărbat. În batjocură
biata Miss ţipa în sala de ruletă că sunt născută
dintr-un bărbat din Cummington, nu din femeie!
În casele de toleranţă
i-am dibuit pe comersanţi la ospăţul de fudulii. Deliciile
acestor papile mi-au făcut milă. Mila pierde spiritul critic,
marnele milei alăptează puii şacalilor (orice fiară
în pruncie întinde botul cu inocenţă).
În menajeria urbei, dl. Darwin asistă la împerecherea
neînruditeior fiare. Noi aţipeam în suficienţa şi toropeala
legilor fixe. Nu au lipsit voci care au spus că vina
este un document moştenit.
Pînda, masticaţia, nu ţin cont!
În pielea goală şi cu papion diavolul apare în urbe
cu trăsura şi bocceaua gravidă. Geniul matinal: cît e bine
e bine! Tăietorii de porci spintecă huiduma caldă,
iarăşi Crăciunul ni-l va aduce pe Christos printre blidele sacre.
Meniu fără pîine neagră şi biscuiţi de război, zile de pomină
ale Săturatului, nu-i trebuie mult omului
să facă apologia Umanului!
Candidul: Jumuleală, la spectacolele tale, din rîndul întîi,
am văzut cum se smulg penele corbului; dezgolit
de mantaua-i neagră. Pene şi fracuri, aluatul de sub voi
a stat ascuns de ruşine! Piei goale, să văd în goliciune
cum vă vin membrele! Capul, care sfida deasupra
ţoalelor, el singur, neînveşmîntat, acum privindu-şi corpul gol:
Huse ale nopţii, aşterneţi provizoriu mila peste carnea
expusă vederii umane, în rîsul bufonilor, în blasfemia limitelor!
Există o parte a speţei care o duce bine la umbra
limitelor, pentru aceste persoane depăşirea limitelor
este un eşec. Şi firescul devenit profesie!?
„Binele suprem – spun ei – nu este nici prea-binele
nici prea-răul, ci mijlocul, măduva spinării. Gustoase
măruntaie ale divinelor animale, unii doar pe voi mizează:
Savorile papilelor opresc gîndirea la sferturile ei,
spirit cîntărit, pachete de spirit. Pe mesele
abatorului, citeşte tomurile scrise cu sînge printre buturile
memoriei, printre antricoatele erorii! Între cele două mese,
ale ospăţului, un dumnezeu descumpănit
nu-şi recunoaşte creaturile, spre a lui melancolie, spre
a noastră compătimire. Şi rămăşiţele sunt rîvnite.
Şi rămăşiţele rămăşiţelor satură! Pe resturile care ard,
muştele cu trompele aspiră, nervoase pe micul lor pîntec,
geloase pe cîinii ce pot înghiţi dintr-o dată o inimă, un bojoc.
Hapuri, hapuri, voi sunteţi starea supravieţuirii! Frica
Vieţuirii, pe lîngă care frica morţii e o Convenţie.
Te obişnuieşti cu pulberea morţii
mai uşor decît cu maşinile vieţii. Comédia
pricinuieşte răul mai batjocoritor decît Marele Ciocan
avertizator. Cină a tainei, după cortina ta nu-i nimeni
care scrie memorii! Nu-i timp şi nici forţă să spui
cum a fost: mărturisirea vinei ar depăşi cu mult limita
vieţii tale, spre paguba limitatului şi nelimitatului.
Rămîi totuşi în preajma rănilor! Nu te lăsa!
Consolare, atotcuprinzătoareo, eşti cîntăreţul de propria-i
voce umilit, geniul instalat în mica făptură.
Jumuleală, la spectacolele tale am văzut cum se smulg
penele corbului, dezgolit de mantaua neagră! Pene
şi fracuri, aluatul de sub voi scos la iveală vămuie
argoul vanităţii. Nu negaţi marele rost al veşmintelor,
ele dezvăluie, nu goliciunea! Să te naşti cu încălţări şi ţoale,
gata îmbrăcat, punciurile batjocorii şi hazului să mascheze
umilinţa ta. Mască, eşti mai umană şi mai adevărată
decît ţi s-a hărăzit printr-o inocentă inerţie!
Nu-i nevoie să-ţi întinzi corpul şi spiritul pe mesele cinei,
travestirea ţi-i mult mai firească, joci un rol
provizoriu! Nu cumva geniul acceptării este tocmai
valoarea ta fără seamăn? Consolaţi-mă, consolează-te,
consolaţi-vă!
Şi nu am prezentat încă scena mesei, doar pregătirea
şi vînzoleala de dinaintea ei. Cu zgîrcenie doar
am pîndit frecuşurile din culise, salivarea. Nu-l duce-n ispită
pe omuleţul care speră!
Arhitectul: eşti primul din familie născut bătrîn, luînd
calea inversă spre pîntecul matern şi mai încolo.
Pînă să alegi cine pe cine naşte, suflînd înainte de a prinde
suflare, priveşte în ascunsele case ale trupului unde prevesteşte
viaţa închisă în viaţa ce ar putea să dispară chiar în locul
întemeierii sale, precum un poftitor ar înghiţi oul cuprins
în fragila coajă unde-i tiparul de pene şi cioc. O, gură
a scenei, oricînd din culisele tale putem auzi fîşîitul mantalei
geniului venind să ne lecuiască de culpe, de mizerii
şi de gîlmele suficientului întins pe pîinea noastră
cea de toate zilele! Strîngeţi-l pe diavol de pulpele
de pe pămînt, vai cu seninătatea lui oiimpică ne hăcuie!
Ne mai şi pune să-i spălăm piciorul imens...
Blasfem: Numai trăind excitaţii străine ţie, le vei însămînţa
în tine bulbii străini. E clipa să faci un gest, să dai o dovadă
că vinile tale sunt mănuşa pe dos a unei intenţii
iniţial humană şi binefăcătoare. Să te dezvinovăţeşti
ca un corb nevinovat în inconştienta lui foame
prin deşertul aerului, unde nu-i fir de iarbă şi picătură
de crăpet! Consolează-te cu justificarea elementarelor
şi măruntelor culpe, convinge că nu tot ce faci mizerabil
ţi se datorează, sunt mici laşităţi în care ai fost dus
fără de voie! Lasă-te de lamentări,
fiinţă bătrînă, apucă-te de plîns ca lumea! Dacă tot stai
pe marginea oceanului viclean, nu-l mai hrăni cu metafore,
dezbracă-te şi intră gol în el! Şi el în goliciunea-i enormă
te vroieşte. În lumina acidă a absolutului, forţa noastră
de împingere devenea comică. Urmele hamului şi sudoarea
tracţiunii, nerăsplătită pe măsură, par, nu de puţine ori,
caraghioase. O, farse ale crăpelniţei cu boabe de sticlă
şi caltaboşi de piatră şi peşti artificiali, de cîte ori
aţi spart maţul atîtor inocenţi duşi de nas, traşi cu preşul
prin odăi mărunte unde Domenico Veneziano pictează
limba viperei pîlpîind spre rînza puberului!
Candidul: Vom cîntări camforul, vom cîntări umbra!
Păduchele şi elefantul, mîna care scrie, maratonistul
şi orbul, speranţă şi caznă. Scaiul şi compresorul, hamacul
şi năvodul paingilor, muşcătura viperei. Motanul torcînd cu capul
în fund: şi asta-i viaţă!
Spre ironia
Sorţii, vietăţile rîd satiric de după boscheţii lor
de creaturile humane: „Ponoase ale inteligenţei, cu bulbii
voştri ne-am hrănit! Noi, efemeridele,
putem rupe piciorul cailor de curse!”
Bufonul: Of, reîntoarceţi, spălaţi voi cu sodă carnea
pătată? Înăbuşi cu boare ciocul răpitor? Din grătarele
cinei grăieşte o fiară bătrînă: „Prăjiţi-mă, hrăniţi-vă
cu corpul meu, să vă îndulciţi hilaritatea şi irascibilitatea!”
În umbra lumînărilor, smirna şi tîmîia din trupul maratonistului
se ridică în slavă pîlpîind. Sub ramurile nalte, joasele pitice
strîng la piept tristanii lor pitici. Goya se hrăneşte
cu priveliştea asta, el nu mai are nevoie de o crăpelniţă
gustoasă: Satură-te cu acest crăpet edgarallanpoesc!
La Richmond, la Richmond, toată lumea e beată! E atîta viciu
în inocenţă.
Arhitectul: Să fi ajuns puful Pompeiuluî pînă la buzele
tale? Ceaiul cald, godinul, vaca olandeza şi, gata, ai uitat
prima calamitate? Gata, ai şi numit-o calamitate naturală!
Afla-se-vor multe tăinuiri de sub velur, în cutiile arheologilor,
breakfasturlle şi cinele finale. În după-amiaza aceasta
ţi se va... (text ros, indescifrabil, file lipsă).
Juriile care decid reputaţiile trebuie să ştie
că există jurii care decid coborîrea în tenebre.
Din aortele bisericii se prelinge un sînge al vietăţilor
humane,
Consolează-mă. Consolează-te. Consolaţi-vă!...
Mimul: Orice vorbă poate să fie o frunză neutră, un nimic,
dar poate deveni o ofensă, – depinde cine aderă
şi la ce aderă. Ce-i lupul de după gratii? O javră de care
ţi-e milă. Gîndeşte-te că nu ar exista gratiile! Pînă şi oxigenul
poate deveni o convenţie, o Vorbă care ţine locul. Un gînd,
e altceva de-l muţi în altă parte. Trucaje, aparenţe, compensaţii,
voi tutelaţi! Unicatele sunt iluzii, sunt diavoli:
Minciuna unora e adevărul altora. Pînă şi pater: un viu mi-a fost
pater, un mort mi-i pater acum. Cît provizorat conduce trupul
şi spiritul, te pomeneşti un altul peste noapte! Cîtă distanţă
între luciditate şi demenţă, nu-i nevoie decît un pas
care să le împreuneze. Smocuri de păr împrăştiate, aţi fost puberi!
Că timpul trece e o idee desuetă, dar ce a marcat şi ce a înjosit
acel timp! Manevrele mortalităţii sfidînd imortalitatea. Provizorat,
tu eşti briza humană eternă! Nu şopti la urechea femeilor
însărcinate această briză! Păzeşte-le pe ele de erorile coloanei de
mercur! La patul suferindului, seninătatea olimpiană mascată în
zdrenţe dă spectacole histrioneşti.
Arhitectul: trubaduri, menestreli, ceea ce voi scrieţi pe poarta
abatorului – cugetările lui Giacomo – eu, Charles Rennie
Mackintosh, arhitectul, am scris demult în saionul de ceai Cranston
din Ingramstreet! În tatonările din adagio pentru coarde
de Samuel Barber se aud loviturile ciocanelor şi caţelor
de lovit în moalele capului. Şi în sala tranşării, saxofoanele
lui Charles Parker. A, da, arta care acoperă ţipătul
căsăpirilor! Surdinele.
Şi biata făptură flămîndă care n-a cunoscut a noastră artă,
cînd a auzit de suferinţele şi ultragiile artei
şi-a prezentat scuze! Sărutăm pe cei căsăpiţi şi pe căsăpitori,
pe cei care pipăie glanda moale a întunericului. Cu aceleaşi mîini
ciupesc fundul madonelor. Din măcelărie dai în salon,
din salon în crîşmă, din crîşmă în sala de rugăciuni, de aici
în dormitor, din culcuş în sala de operaţii. Cum să-l iubeşti
pe arhitectul care ne făcu acest hotel în batjocură?
Cu fiece pas faţa ta se schimbă: pieton cînd mergi,
cumpărător cînd intri în shop, enoriaş duminica, pater
cînd povăţuieşti, soţ cînd însoţeşti, vînzător cînd vinzi,
vîndut cînd eşti înşelat, bîrfitor cînd pe semeni îi pizmuieşti,
pacient cînd boleşti, înotător cînd te scalzi, codoş cînd
bîrfeşti, botezător cînd botezi.
Profesiuni de o clipă, cît hărţuiţi frunza asta umană! Doar
cînd dormi adînc, eşti tu al tău pentru tine. Zorile îţi trag
trupul din pat, pe rînd eşti cînd una cînd alta: monedă
socială! Credeam
că arta idolatrizează şi cînd colo îţi arată bojocii
freudieni, sîcîindu-te. Lasă că va veni şi arta beatitudinii,
mîngîindu-ţi trupul hărţuit, spiritul neconsolat! Lasă
că vei cunoaşte compensaţiile!
Bufonul: Haa! Mă fac să vărs iluziile bigoţilor.
Pînă şi borfetul urbei, în loc de a-şi trata plămînii
cu injecţii, face pe lumea bună, dînd banii pe parfum
şi pe veşminte care joacă roluri.
Cretina şi frumoasa Palavra spală mortul
fredonînd: nu-i de ajuns o moarte, să mai mori o dată!
Bani falşi coclind,
balerine bete, arătaţi, cu orice risc, halul putinţei
şi neputinţei! Se cumpără şi fericirea, dar cu ce preţ!
Nu înşeli cu un buchet de flori (chiar imortele fiind) inima
bătrînei fiinţe! Bătrînă fiinţă, lasă-te de giumbuşlucuri
şi de binefacerile aparenţelor, eşti bufonică şi chinuită
să-ţi aperi corpul, simţind ce cugeţi, cugetînd
ce simţi!
Blasfem: Biciclete în viteză, răspîndind bănuiala de cursă
a morţii, primejdioase roţi mascate în senzaţii de plăcere.
Cu indiferenţă, cu plictiseală acoperiţi trupul bolnav
al maratonistului! Soluţii de o clipă, ameţind nările candorii,
ah, duşii de nas, plecăcioşii cum îşi vînd cîte un organ
pe bani negri! Negustori de coteţe şi gunoi, în găoacele
disperării vă înmulţiţi! Drogurile oceanului ajung
pînă în coastele mele! Ventricole, atît de hărţuite,
mă mir de siguranţa pompelor voastre! Aţi fi meritat
un cît de cît confort – şi, voi, staţi îngrămădite
între organele muşchiuloase, captivelor! teoria compensaţiei
nu este vocaţia mea!
Să nu mă faci să cred că atunci cînd femela
părăseşte patul la miezul nopţii s-a dus să asculte
Tersa Audienţelor de Debussy. Freacă bine cu whisky
mizeriile mărunte! Iată un colac de salvare, n-a salvat
de la moarte măcar un înecat şi nu avea altă menire!
Menire trădată, eşti salivă în gura prudenţei; eşti
mai puţină chiar decît micile insule de verdeaţă
descoperite prin scrisorile idioţilor. Urbea în care vieţuiesc seamănă leit cu cetatea dantescă şi pe poarta ei e scris:
„Îngaimă o vorbă omenească de nu poţi tămădui cu medicamente
hipnotice, culegînd boala, ciugulindu-i boabele! Oricum,
sănătatea perfectă era dubioasă. Sunteţi consolat,
stimată căzătură? Servantă, uşoară cît camforul, freacă iute
cu glaspapir sîngele de pe manşete şi de pe scări. Agoniseşte
carne pentru bufoni pînă vine iarna cu dramele ei nemăsurate.
Crezi că-i vei duce în eroare pe Ochii-de-peşte, pe Ochii-de-varză?
În sala de aşteptare a abatoarelor
hainele de piele grăiesc:
„Vom lichida noi dramele iernii, vom lichida noi dramele
iernii!”
Tomurile erudite ale Bufonologiei sunt patul pe care dorm.
Maşina de tocat carne ca o panteră păzeşte burta Urbei
danteşti. Noapte de noapte pantera prin urbe inspectează
somnul şi sforăitul tracasaţilor. Frunzele se roagă în captivitatea
întunericului, în gura motoarelor – e iarnă, iarnă, iarnă.
Marele Prudent merge pe vîrfuri pe lîngă spital pîndind
ceremonia ultimelor Vorbe ale Binelui cel din urmă.
Striax: Bolgii de verdeaţă îmi fuseră lăcaş, trupul pachidermic
mi-l hodinesc din mers. Ce-i mare devine mic pe lîngă pulpele
mele. S-a pariat dacă sunt femeie sau bărbat. În batjocură
biata Miss ţipa în sala de ruletă că sunt născută
dintr-un bărbat din Cummington, nu din femeie!
În casele de toleranţă
i-am dibuit pe comersanţi la ospăţul de fudulii. Deliciile
acestor papile mi-au făcut milă. Mila pierde spiritul critic,
marnele milei alăptează puii şacalilor (orice fiară
în pruncie întinde botul cu inocenţă).
În menajeria urbei, dl. Darwin asistă la împerecherea
neînruditeior fiare. Noi aţipeam în suficienţa şi toropeala
legilor fixe. Nu au lipsit voci care au spus că vina
este un document moştenit.
Pînda, masticaţia, nu ţin cont!
În pielea goală şi cu papion diavolul apare în urbe
cu trăsura şi bocceaua gravidă. Geniul matinal: cît e bine
e bine! Tăietorii de porci spintecă huiduma caldă,
iarăşi Crăciunul ni-l va aduce pe Christos printre blidele sacre.
Meniu fără pîine neagră şi biscuiţi de război, zile de pomină
ale Săturatului, nu-i trebuie mult omului
să facă apologia Umanului!
Candidul: Jumuleală, la spectacolele tale, din rîndul întîi,
am văzut cum se smulg penele corbului; dezgolit
de mantaua-i neagră. Pene şi fracuri, aluatul de sub voi
a stat ascuns de ruşine! Piei goale, să văd în goliciune
cum vă vin membrele! Capul, care sfida deasupra
ţoalelor, el singur, neînveşmîntat, acum privindu-şi corpul gol:
Huse ale nopţii, aşterneţi provizoriu mila peste carnea
expusă vederii umane, în rîsul bufonilor, în blasfemia limitelor!
Există o parte a speţei care o duce bine la umbra
limitelor, pentru aceste persoane depăşirea limitelor
este un eşec. Şi firescul devenit profesie!?
„Binele suprem – spun ei – nu este nici prea-binele
nici prea-răul, ci mijlocul, măduva spinării. Gustoase
măruntaie ale divinelor animale, unii doar pe voi mizează:
Savorile papilelor opresc gîndirea la sferturile ei,
spirit cîntărit, pachete de spirit. Pe mesele
abatorului, citeşte tomurile scrise cu sînge printre buturile
memoriei, printre antricoatele erorii! Între cele două mese,
ale ospăţului, un dumnezeu descumpănit
nu-şi recunoaşte creaturile, spre a lui melancolie, spre
a noastră compătimire. Şi rămăşiţele sunt rîvnite.
Şi rămăşiţele rămăşiţelor satură! Pe resturile care ard,
muştele cu trompele aspiră, nervoase pe micul lor pîntec,
geloase pe cîinii ce pot înghiţi dintr-o dată o inimă, un bojoc.
Hapuri, hapuri, voi sunteţi starea supravieţuirii! Frica
Vieţuirii, pe lîngă care frica morţii e o Convenţie.
Te obişnuieşti cu pulberea morţii
mai uşor decît cu maşinile vieţii. Comédia
pricinuieşte răul mai batjocoritor decît Marele Ciocan
avertizator. Cină a tainei, după cortina ta nu-i nimeni
care scrie memorii! Nu-i timp şi nici forţă să spui
cum a fost: mărturisirea vinei ar depăşi cu mult limita
vieţii tale, spre paguba limitatului şi nelimitatului.
Rămîi totuşi în preajma rănilor! Nu te lăsa!
Consolare, atotcuprinzătoareo, eşti cîntăreţul de propria-i
voce umilit, geniul instalat în mica făptură.
Jumuleală, la spectacolele tale am văzut cum se smulg
penele corbului, dezgolit de mantaua neagră! Pene
şi fracuri, aluatul de sub voi scos la iveală vămuie
argoul vanităţii. Nu negaţi marele rost al veşmintelor,
ele dezvăluie, nu goliciunea! Să te naşti cu încălţări şi ţoale,
gata îmbrăcat, punciurile batjocorii şi hazului să mascheze
umilinţa ta. Mască, eşti mai umană şi mai adevărată
decît ţi s-a hărăzit printr-o inocentă inerţie!
Nu-i nevoie să-ţi întinzi corpul şi spiritul pe mesele cinei,
travestirea ţi-i mult mai firească, joci un rol
provizoriu! Nu cumva geniul acceptării este tocmai
valoarea ta fără seamăn? Consolaţi-mă, consolează-te,
consolaţi-vă!
Şi nu am prezentat încă scena mesei, doar pregătirea
şi vînzoleala de dinaintea ei. Cu zgîrcenie doar
am pîndit frecuşurile din culise, salivarea. Nu-l duce-n ispită
pe omuleţul care speră!
Arhitectul: eşti primul din familie născut bătrîn, luînd
calea inversă spre pîntecul matern şi mai încolo.
Pînă să alegi cine pe cine naşte, suflînd înainte de a prinde
suflare, priveşte în ascunsele case ale trupului unde prevesteşte
viaţa închisă în viaţa ce ar putea să dispară chiar în locul
întemeierii sale, precum un poftitor ar înghiţi oul cuprins
în fragila coajă unde-i tiparul de pene şi cioc. O, gură
a scenei, oricînd din culisele tale putem auzi fîşîitul mantalei
geniului venind să ne lecuiască de culpe, de mizerii
şi de gîlmele suficientului întins pe pîinea noastră
cea de toate zilele! Strîngeţi-l pe diavol de pulpele
de pe pămînt, vai cu seninătatea lui oiimpică ne hăcuie!
Ne mai şi pune să-i spălăm piciorul imens...
Blasfem: Numai trăind excitaţii străine ţie, le vei însămînţa
în tine bulbii străini. E clipa să faci un gest, să dai o dovadă
că vinile tale sunt mănuşa pe dos a unei intenţii
iniţial humană şi binefăcătoare. Să te dezvinovăţeşti
ca un corb nevinovat în inconştienta lui foame
prin deşertul aerului, unde nu-i fir de iarbă şi picătură
de crăpet! Consolează-te cu justificarea elementarelor
şi măruntelor culpe, convinge că nu tot ce faci mizerabil
ţi se datorează, sunt mici laşităţi în care ai fost dus
fără de voie! Lasă-te de lamentări,
fiinţă bătrînă, apucă-te de plîns ca lumea! Dacă tot stai
pe marginea oceanului viclean, nu-l mai hrăni cu metafore,
dezbracă-te şi intră gol în el! Şi el în goliciunea-i enormă
te vroieşte. În lumina acidă a absolutului, forţa noastră
de împingere devenea comică. Urmele hamului şi sudoarea
tracţiunii, nerăsplătită pe măsură, par, nu de puţine ori,
caraghioase. O, farse ale crăpelniţei cu boabe de sticlă
şi caltaboşi de piatră şi peşti artificiali, de cîte ori
aţi spart maţul atîtor inocenţi duşi de nas, traşi cu preşul
prin odăi mărunte unde Domenico Veneziano pictează
limba viperei pîlpîind spre rînza puberului!
Candidul: Vom cîntări camforul, vom cîntări umbra!
Păduchele şi elefantul, mîna care scrie, maratonistul
şi orbul, speranţă şi caznă. Scaiul şi compresorul, hamacul
şi năvodul paingilor, muşcătura viperei. Motanul torcînd cu capul
în fund: şi asta-i viaţă!
Spre ironia
Sorţii, vietăţile rîd satiric de după boscheţii lor
de creaturile humane: „Ponoase ale inteligenţei, cu bulbii
voştri ne-am hrănit! Noi, efemeridele,
putem rupe piciorul cailor de curse!”
Bufonul: Of, reîntoarceţi, spălaţi voi cu sodă carnea
pătată? Înăbuşi cu boare ciocul răpitor? Din grătarele
cinei grăieşte o fiară bătrînă: „Prăjiţi-mă, hrăniţi-vă
cu corpul meu, să vă îndulciţi hilaritatea şi irascibilitatea!”
În umbra lumînărilor, smirna şi tîmîia din trupul maratonistului
se ridică în slavă pîlpîind. Sub ramurile nalte, joasele pitice
strîng la piept tristanii lor pitici. Goya se hrăneşte
cu priveliştea asta, el nu mai are nevoie de o crăpelniţă
gustoasă: Satură-te cu acest crăpet edgarallanpoesc!
La Richmond, la Richmond, toată lumea e beată! E atîta viciu
în inocenţă.
Arhitectul: Să fi ajuns puful Pompeiuluî pînă la buzele
tale? Ceaiul cald, godinul, vaca olandeza şi, gata, ai uitat
prima calamitate? Gata, ai şi numit-o calamitate naturală!
Afla-se-vor multe tăinuiri de sub velur, în cutiile arheologilor,
breakfasturlle şi cinele finale. În după-amiaza aceasta
ţi se va... (text ros, indescifrabil, file lipsă).
Juriile care decid reputaţiile trebuie să ştie
că există jurii care decid coborîrea în tenebre.
Din aortele bisericii se prelinge un sînge al vietăţilor
humane,
Consolează-mă. Consolează-te. Consolaţi-vă!...